La sfârşitul lunii august am fost pentru o zi la Râmnicu Sărat. E un oraş cu aproximativ patruzeci de mii de locuitori care, actualmente, rămas ca şi alte localităţi din ţară fără locuri de muncă, se depopulează trist: autocare supraîncărcate îi duc pe oamenii de aici, fără soluţie, spre Italia sau Spania, tărâmuri unde speră să scape de sărăcie (prin acest exod, cele două ţări vor putea curând să fie numite „provinciile” cele mai dezvoltate ale României...).

Oraşul este important pentru memoria noastră colectivă prin închisoarea pe care o găzduieşte. Astăzi ea este o ruină şi se încearcă transformarea sa în muzeu. Construită la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea şi desfiinţată în anul 1963, când a devenit un banal depozit de legume şi fructe (stranie şi ironică schimbare de destinaţie), ea a cunoscut „apogeul” său între anii 1955 şi 1963, când aici au fost aduşi deţinuţi politici: fruntaşi ai partidelor istorice (ca Ion Mihalache şi Corneliu Coposu), dar şi lideri comunişti care intraseră în dizgraţie (Vasile Luca). E cunoscută ca o închisoare a izolării şi a tăcerii. Fiecare deţinut era închis singur în celulă şi nu avea voie să comunice cu absolut nimeni. Cosmin Budeancă, tânăr cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, îmi spune că după şapte ani de detenţie aici, Corneliu Coposu uitase să mai vorbească. Programul zilnic la care erau supuşi deţinuţii începea la ora cinci dimineaţa, când erau treziţi. De la acea oră le era interzis să se mai aşeze în pat: erau obligaţi să stea pe un scaun, cu faţa spre ferestruica din uşa celulei, ca să poată fi supravegheaţi de gardienii ce patrulau neîncetat purtând încălţări învelite în pâslă, ca să nu tulbere liniştea mormântală. Ce experiment terifiant asupra naturii umane; pentru nişte oameni care sunt obişnuiţi cu activitatea intelectuală şi care, în general, sunt persoane active, această condamnare la non-acţiune, la non-comunicare, la izolare, la nemişcare, la tăcere, această încremenire într-un timp golit de substanţă mi se par ceva mai rău decât moartea propriu-zisă: e un soi de silire de a privi/ de a urmări/ de a trăi propria moarte. Aceste chinuri abominabile la care unii dintre noi i-au supus nu pe străini, nu pe duşmani, ci pe conaţionali de-ai lor, ele ca şi regimul politic din istoria noastră recentă care a făcut posibile asemenea practici şi asemenea sub-umanitate nu trebuie niciodată uitate şi trebuie să funcţioneze ca o pildă pentru ca astfel de monstruozităţi să nu se repete.

De aceea iniţiativa institutului condus de Marius Oprea de a înfiinţa aici o universitate de vară este binevenită. De altfel, prezenţa mea în acea zi la Râmnicu Sărat avea tocmai această raţiune: fusesem inivitat aici ca să le vorbesc cursanţilor despre Literatura română – experienţa comunismului.

Nivelul auditoriului, am descoperit cu surpriză plăcută, era unul extrem de ridicat: public iniţiat, oameni tineri (studenţi sau proaspeţi absolvenţi) interesaţi de domeniu şi cultivaţi. Opiniile mele despre literatura română în comunism nu au fost în acord cu ale lor, în totalitate: de pildă, vorbind despre comportamentul scriitorilor români în perioada respectivă, părerea mea era mai bună decât a lor. Două au fost întrebările principale (cu doza lor de reproş evident) pe care mi le-au pus în discuţia liberă care a urmat şi care s-a întins non-conformist foarte mult. Prima chestiune: De ce scriitoriii români nu au iniţiat, ca în alte părţi, acţiuni colective de protest sau, măcar, de ce nu şi-au manifestat minima solidaritate cu gesturi individuale de împotrivire (cum ar fi Mişcarea Goma)? Şi a doua chestiune: De ce este atât de săracă literatura română de sertar (această penurie denotă, de fapt, lipsa de reacţie a scriitorilor români la o putere ilegitimă şi cedarea lor în faţa regimului comunist, pactizarea cu acesta...)?

Răspunsurile la aceste întrebări obsedante şi incomode nu sunt uşor de formulat. De ce nu s-au solidarizat scriitorii în acţiuni colective de protest? Cred că au făcut-o, dar au făcut-o ŕ la roumaine, adică nu ferm, nu foarte vizibil, ca în alte state comuniste. Pe de o parte, de vină a fost şi comunismul autohton, atipic: în alte ţări (Ungaria, după 56, sau Cehia, sau Polonia) comunismul se făcea, ca să zicem aşa, după o regulă a jocului, cu limite respectate chiar şi de autorităţile comuniste; pe când la noi era o dictatură personală, fără noimă, fără măsură, mult mai dură, care nu îngăduia nicio deviere de la „linia oficială”. Apoi, este de luat în seamă şi natura specială a celor cărora le cerem solidarizare: scriitorii prin definiţie sunt individualităţi puternice, cu un marcat spirit egocentric, care greu se acceptă unul pe altul, darămite să se înregimenteze disciplinat sub un stindard comun. (Da, se poate replica, dar a nu fi capabil să treci peste diferenţe şi să te coalizezi când e vorba de interesele naţionale majore e o considerabilă infirmitate. Ceea ce e adevărat.) Iar această incapacitate de a se solidariza în jurul marilor ţeluri comune este o hibă ce poate fi descoperită nu numai la o categorie anume, cea a scriitorilor, ci, din păcate (deşi nu e bine să generalizăm), se prelungeşte la întreg poporul: dezbinarea, neputinţa de a construi coerent, marea sfadă naţională fac ravagii la noi mereu, vedem, la tot pasul; chiar şi acum, când nu ne mai aflăm sub presiunea unei dictaturi şi, teoretic, am avea toate condiţiile să ne solidarizăm spre a atinge atâtea obiective care ţin de prosperitatea şi de fiinţarea noastră decentă ca popor, nu suntem capabili de aşa ceva, nu avem mintea să ne dăm mâna şi să tragem toţi în aceeaşi direcţie. Cum se explică această neputinţă funciară? Prin modelul dominant de civilizaţie căruia îi aparţinem ori prin cel religios (ortodoxie în comparaţie cu catolicismul)? Prin structura noastră sufletească, prin poziţionarea noastră aici, la răscruce de drumuri, de etnii, de mentalităţi, unde sângele şi sufletul sunt un amestec, unde, pentru a supravieţui, a fost nevoie să fim „unduioşi”? Nu ştiu, e riscant să încerce cineva o sentinţă.

Rămânând obiectivi, e de observat, totuşi, ceva în favoarea scriitorilor români: probabil e categoria profesională de la noi care a dat cei mai mulţi disidenţi, de la Paul Goma la Dorin Tudoran, de la Mircea Dinescu la Liviu Ioan Stoiciu, ca să numim doar câteva cazuri de notorietate. Lor li se alătură şi alte gesturi de protest individuale (datorate unor scriitori mai puţin mediatizaţi, mai puţin cunoscuţi de marele public), cum li se alătură şi acţiuni de protest colective (de pildă, înfruntările dintre scriitori şi autorităţile comuniste de la şedinţele de Birou, de Consiliu sau de la Conferinţa Naţională a Uniunii Scriitorilor - şi acestea rămase fără ecou, căci aveau loc în circuit închis).

Cât despre a doua întrebare privind situaţia literaturii de sertar şi nemulţumirea că nu am avut mari revelaţii în acest domeniu după 1989, opinia mea este următoarea: Au existat manuscrise incomode regimului, de la cele ale lui Ion D. Sîrbu până la romanele scrise de Ion Eremia, comparat cu „un Orwell al românilor”. Ca să nu mai vorbim despre memorialistică şi literatura-document, ce au stat în centrul atenţiei publice mai ales în anii 90. Dar literatura, pentru a fi validată ca literatură de valoare, operează cu alte criterii (de ordin estetic), decât adevărul strict istoric. O mare carte care să fie percepută ca atare de publicul iniţiat, profesionist, dar şi de cititorii obişnuiţi apare rar, se scrie greu. Nu neapărat subiectul (evocarea suferinţei colective, descrierea unei epoci istorice dezastruoase) face o carte să fie capodoperă, ci „măiestria”, „geniul” autorului de a trata orice subiect (fie şi unul banal...), or aceste atribute sunt şi ele rare şi, oricum, ne-programabile. Ce vreau să spun? Există un sentiment de dezamăgire în privinţa literaturii de sertar fiindcă a existat un orizont de aşteptare nu foarte bine „calibrat”, prea mare: nu neapărat ceea ce este interzis reprezintă şi un maximum literar (şi aşa, în vremea comunismului, la anumiţi autori, prestigiul-adevărului-strecurat-printre-rânduri s-a transferat asupra prestigiului literar propriu-zis, sporindu-l, cumva nemeritat...).

Când îi judecăm pe scriitorii români reproşându-le că n-au fost exemplari în epocă, nu s-ar cuveni să uităm că ei nu sunt diferiţi de ceilalţi semeni ai lor: eventual, ei sunt exemplari, ei sunt prodigioşi, ei sunt „eroi” în faţa hârtiei de scris, prin felul cum mânuiesc cuvintele. În rest, în viaţa de zi cu zi, nu sunt nici mai buni nici mai răi decât oamenii obişnuiţi: au tot atâta caracter, tot atâta laşitate, tot atâta vulnerabilitate.

Totodată, când le pretindem un comportament social exemplar celor de atunci ar trebui să ne gândim că şi astăzi în viaţa noastră publică sunt atâtea ameninţări (cum ar fi permanenta degradare a valorilor), care ar impune o imediată reacţie colectivă coerentă şi o solidarizare. Însă această reacţie colectivă, această solidarizare par să lipsească şi noilor generaţii, atât de exigente cu trecutul. De precizat că solidarizarea de acum ar fi mult mai comodă decât cea de odinioară: acum, nu mai există pericolul, ca atunci, să plătim cu libertatea sau cu viaţa pentru opiniile exprimate.