Un studiu sociologic recent arată că mai mult de două treimi dintre români consideră că ne îndreptăm în-tr-o direcţie greşită. Mărturisesc, fac parte dintre aceştia. Aş reprezenta sentimentul meu, puternic, că opţiunile noastre colective sunt eronate prin acea imagine comună, dar foarte sugestivă: mă simt ca şi cum m-aş afla într-un tren care se apropie cu mare viteză, inevitabil, de o prăpastie, iar călătorii stau liniştiţi, fără să presimtă pericolul. Evident, îmi vine să strig „Opriţi trenul!” şi chiar strig, însă nimeni nu pare să audă, darămite să ia în seamă, să asculte avertismentul. Această mică intervenţie tocmai aşa poate fi înţeleasă: ca fiind acel avertisment în van, „Opriţi trenul!”.

Dar, înainte de orice, se cuvine să explicitez ce anume îmi creează impresia inconturnabilă că direcţia în care mergem e greşită. Ei bine, tot ce se întâmplă în jurul nostru şi, mai grav, tot ce se întâmplă în lăuntrul nostru, cu fiecare dintre noi, îmi lasă acest gust amar că ne găsim într-o eroare uriaşă: totul, de la slăbiciunea şi bâlbâielile repetate ale clasei politice şi până la „vedetele” pe care le promovează televiziunile şi care devin modele pentru insul obişnuit, modele de succes în societatea românească; totul, de la degradarea fără precedent a învăţământului (tocmai am trăit scandalul cu fabrica de diplome pe bandă rulantă numită „Spiru Haret”...) şi până la corupţia endemică; totul, de la miopia conducătorilor, de la lipsa lor de viziune şi incapacitatea lor de a servi interesul naţional şi de a concepe proiecte coerente pentru ţară şi până la această ceartă permanentă, exasperantă, ce a devenit un fel de marcă a noastră; totul, de la neputinţa noastră, s-ar zice naţională, de a construi, de pildă, drumuri civilizate, care să ne aducă în rândul lumii (aceste drumuri, în versiune autohtonă, nu se fac efectiv, sunt doar pe hârtie, dar, chiar şi aşa, la modul fictiv, deţin performanţa de a fi cele mai scumpe din Europa!...) şi până la sluţenia multora dintre construcţiile noi care împânzesc oraşele şi satele noastre şi care vorbesc despre pierderea bunului-gust, despre lipsa de educaţie, de cultură, despre invazia kitsch-ului; totul, de la comportamentul incalificabil al unora din concetăţenii noştri când ajung în străinătate şi până la felul cum arată ei, cum se îmbracă ei aici, acasă (din nefericire, pântecul revărsat şi descoperit, lanţurile grele de aur care atârnă arogant la gât au ajuns un fel de imagine emblematică a noastră şi au ajuns să fie semnul unui nou beoţianism respingător). Toate aceste exemple rapid enumerate aici denotă unul şi acelaşi adevăr: setul de valori pe care mizează lumea românească de astăzi este unul absolut pierzător. Iar tot ce se petrece rău cu noi toţi se petrece fiindcă în lăuntrul fiecăruia din noi lucrurile nu stau deloc bine, fiindcă acolo, în lăuntru, s-a produs o prăbuşire: comunismul a lucrat asupra noastră zeci de ani cu obstinaţie, ca vântul şi ca valul, a lovit templul interior până l-a distrus, ne-a luat sistemul de referinţă absolut, credinţa, ne-a luat şi sistemul de valori clasice, acelea ce se formaseră şi se înrădăcinaseră în vremuri de rânduială normală, şi anume respectul faţă de lege, respectul faţă de cinste, respectul pentru omul muncitor şi destoinic şi pentru cel învăţat. Apoi a căzut comunismul (brusc şi parcă fără voia noastră a căzut...), iar această întorsătură a istoriei cum ne-a găsit?: absolut nepregătiţi, goi pe dinăuntru, fără armătura interioară a credinţei, oameni derizorii, având în interiorul nostru un loc rămas viran, gata să fie năpădit, cum a şi fost, de tot soiul de buruieni repede crescătoare: setea de bani obţinuţi prin orice mijloace, luxul recent, ostentativ afişat, dispreţul faţă de intelectualii adevăraţi, maimuţărirea tuturor formelor de intelectualitate (titlul de doctor îl ia oricine, plătitindu-l) etc., etc.

Acest set de “valori” noi a condus la continua degradare a vieţii publice. Un popor slăbit pe dinăuntru va alege conducători pe măsura lui, iar aceştia, slabi fiind, în chip logic nu vor fi în stare să ne scoată la liman, să ne scape din „împresurarea” cu care vremurile acestea ne încearcă (o „împresurare” care astăzi se numeşte criză mondială sau mâine se numeşte altcumva, dar care există şi căreia suntem puşi să-i facem faţă...); aceşti conducători slabi nu vor fi în stare să aleagă pentru noi calea cea bună şi atunci vom avea sentimentul că ne aflăm în acel tren ce se îndreaptă fatal spre prăpastie şi pe care nu-l putem opri.

Dar să constatăm răul şi să ne lametăm pur şi simplu nu reprezintă, desigur, o soluţie pentru situaţia dificilă, iar noi avem datoria să căutăm şi să propunem soluţii. Am eu vreuna? Cutez să spun că da, am. Nu e vorba de o soluţie miraculoasă, ceva ca în basme, cum ne place nouă aici, pe plaiuri mioritice, să ieşim din încurcătură: stăm cu mîinile în sân şi deodată apare un personaj providenţial care suflă peste noi sau ne trece o baghetă magică prin faţă şi ne transformă peste noapte din porc în făt-frumos, şi toate necazurile noastre încetează şi fericirea ne cade din cer şi ne ia sub aripa ei etc. Nu, nu e vorba despre aşa ceva. E vorba despre ceva simplu şi cunoscut de toată lumea, dar ceva pentru care din ce în ce mai puţini dintre noi au ochi. E vorba despre lectură. Să ne reîntoarcem la lectură, să redescoperim, serios, asumat, lectura ca modalitate de a ne întări pe dinăuntru şi de a rezista astfel, de a nu pierde în luptele complicate pe care le avem de purtat. Nu e o soluţie miraculoasă, cum spuneam, e ceva greu, care se face pas cu pas, pe îndelete, în timp, cu efort, cu vagi şi târzii rezultate (nu tocmai vizibile, nu tocmai măsurabile). Însă e singura soluţie pe care o întrevăd. Cine citeşte depune o trudă prin care-şi fortifică mintea şi sufletul, e ca un atlet care se antrenează cu asiduitate, prin lectură el se preschimbă dintr-un om derizoriu într-un om complet, puternic nu prin muşchii aflaţi la vedere, ci prin aceste însuşiri intelectuale şi sufleteşti ce îi sunt astfel sporite. Soluţia propusă de mine s-ar rezuma la un verb repetat Citiţi, citiţi, citiţi! (formulă care, vai, nu sună bine, aminteşte izbitor de acea lozincă din copilăria noastră comunistă datorată lui Lenin, parcă Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi...). Soluţia aceasta e o soluţie - cenuşăreasă: ea pare modestă şi necâştigătoare, dar a făcut minuni în alte părţi, în ţări ale unui extraordinar boom, care au uimit întregul continent (cum ar fi Irlanda), unde explicaţia pentru acest succes e tocmai ştiinţa de carte: în acele ţări se pare că e un adevăr însuşit de toţi, mici şi mari, anume că numai prin inteligenţă şi cultură vei izbândi cu adevărat. De ce nu putem importa şi noi acest principiu, e un transplant care nouă nu ne va reuşi niciodată? Nu ştiu. Eu, chiar dacă bănuiesc că vorbesc în deşert, că păşesc împotriva curentului, totuşi afirm cu fermitate această convingere: citind vom fi mai puternici - nu neapărat mai morali, dar mai deştepţi, cu alte cuvinte vom fi capabili să găsim într-un moment critic rezolvarea corectă. E puţin lucru?