Îl consideram pe Nicolae Manolescu cel mai mare critic literar român din perioada postbelică, cel care stabileşte ierarhiile, cel în jurul căruia gravitează literatura vie, şi, deopotrivă, vedeam în el un personaj cu o aură mitică pentru lumea noastră literară, una dintre cele câteva minţi strălucite din cultura română de azi, o personalitate copleşitor de puternică. Dar nu mă puteam lăuda că mă aflu în relaţii apropiate cu el. De aceea, în anul 2005, la începutul verii, când am primit un telefon de la el şi mi-a propus pe un ton firesc să fac parte din echipa cu care va candida la conducerea Uniunii Scriitorilor, m-am simţit ca în copilărie când eram convins că există Moş Crăciun şi, dimineaţa, chiar descopeream darurile lui sub brad.

Emoţia mea, maximă, avea mai multe nuanţe: pe deoparte, mă simţeam bucuros şi flatat că un om de anvergura sa intelectuală mă alesese pe mine; pe de altă parte, eram foarte mirat (de ce mă alesese tocmai pe mine?); pe de altă parte, eram îngrijorat: se va produce compatibilizarea, sudura, vom sta sub semnul afinităţilor, al unui magnetism benefic care ne vor face să funcţionăm sincronizat laolaltă sau nu?

Dar emoţia mea mai avea o nuanţă specială, pe care vreau s-o aduc în discuţie aici. Sunt un „vicios” al călătoriilor prin firea omenească pe care caut neîncetat s-o înţeleg şi, de bună seamă, sunt atras, sunt fascinat să descifrez cum fiinţează o asemenea minte strălucită. Aşa încât, să fiu în preajma lui Nicolae Manolescu, constituia pentru mine un privilegiu extraordinar: era ca şi cum un ceasornicar fanatic ar fi primit pe neaşteptate un formidabil, un desăvârşit orologiu elveţian pe care are voie să-l desfacă în bucăţele şi să-l pună sub lupă ca să desluşească uimit-încântat felul minunat cum e alcătuit şi funcţionează.

Aşa încât, mărturisesc, patru ani şi mai bine eu am trăit o aventură fabuloasă, eu am avut un motiv secret de încântare, căci am fost ceasornicarul, acela care l-a privit atent şi l-a pus sub lupă pe Nicolae Manolescu, încercând să dezlege ecuaţia misterioasă a acestei minţi strălucite.

Şi, acum, la ceas de prim bilanţ, mă întreb: am izbutit să găsesc cheia care deschide poarta spre el, cel de adâncime, ce are el diferit faţă de noi, ceilalţi, încât devine prodigios?

Nu ştiu ce să răspund. Fac câteva observaţii banale.

Întâi: în acest răstimp, Manolescu nu m-a dezamăgit, cum se întâmplă de obicei, ci mi-a întrecut aşteptările. Am remarcat la el două însuşiri care se manifestă în tandem: ceea ce aş numi o rar întâlnită însuşire de burete intelectual (o neobişnuită capacitate de a dobândi şi de a păstra cunoştinţe din varii domenii, o neobişnuită memorie...), aceasta cuplată cu o mobilitate intelectuală, cu o deschidere intelectuală, cu un dar de a stabili conexiuni, şi ele ieşite din comun.

Apoi, sare în ochi devotamentul acestui om faţă de literatura română: mi-a lăsat mereu impresia izbitoare că literatura română este parte din el, din făptura sa, nu numai la modul simbolic, ci şi aievea, fizic, ca braţele, ochii sau plămânii. Atunci când e vorba despre literatură, Nicolae Manolescu are principii pe care nu le trădează, are o scară de valori certă pe care o afirmă tot timpul, şi când respiră. Poate se va fi înşelând uneori în ierarhizări, dar buna lui credinţă e mai presus de orice îndoială.

Sigur, omul are şi slăbiciuni, şi capricii, şi parti pris-uri. La acest capitol, este ca fiecare.

Neapărat, e de amintit, chiar şi într-o schiţă de portret sumară precum aceasta, energia sa vitală uimitoare, pentru care mulţi oameni, considerabil mai tineri ca vârstă biologică, au de ce să-l invidieze.

O surpriză a fost pentru mine latura lui umană: de la distanţă pare sever; însă cine-i stă în preajmă are plăcerea să descopere un om foarte cald, civilizat totdeauna, plin de umor, generos, bun camarad, care sare-n ajutor la greu şi e capabil de prietenie.

Totuşi: care e formula care-l explică pe Manolescu, care e secretul acestei minţi strălucite?

Nu sunt sigur că formula, secretul pot fi explicitate: cred că ele reprezintă o însumare de nederminate, o conjugare de factori de natură subtilă. Dintre aceşti factori nu cred că trebuie omis unul: parcă Livius Ciocârlie observa cândva faptul că lui Nicolae Manolescu îi lipseşte subconştientul (afirmaţie retractată mai apoi...). Totuşi, eu care sunt un prăpăstios, o fabrică de produs coşmaruri pentru uz propriu, constat că Nicolae Manolescu nu are în fiinţa sa această umbrită încăpere/ anexă/ nişă/ firidă în care să se strângă zaţul, zgura existenţei. Astfel încât el este senin, logic, pozitiv, de o strălucită inteligenţă/ raţionalitate care ordonează, geometrizează suveran totul.