Am sădit în curte zece butaşi de trandafir.
N-au crescut toţi la fel: şi ei ca oamenii,
câţiva s-au înălţat peste aşteptări,
alţii au rămas firavi. Unul însă
iese din orice regulă.
Rădăcinile lui s-au adâncit în pământ inimaginabil,
or fi nimerit drumul spre centrul lumii,
poate cu filonul norocos de acolo
se hrănesc fără saţiu.
Aproape ţi se face teamă când priveşti trandafirul:
ramurile sale au scoarţa crăpată, sunt pietrificate,
par tulpinile unui arbore secular,
s-au ramificat de necuprins,
are sute, mii de flori trandafirul,
curând nu va mai încăpea în curte,
va fi mai înalt decât casa, va fi cât o ţară.
Va fi cât o ţară trandafirul din grădina mea,
un regat de arome. Când va bate vântul
valurile de miresme vor lovi zidurile casei
şi casa se va clatina,
vor sparge ferestrele, pe noi
ne vor ridica şi-n văzduh ne-or duce,
departe, pe drumuri neîncercate.
(Ca trandafirul acesta între flori, este,
între rostiri, şi poezia? Supravorbire,
cuvânt omenesc spus în limba celor de sus, ea,
cu nemiloase rădăcini înfipte
în inimă şi-n creier,
ne ia sângele şi zilele drept vamă
şi-n schimb creşte ameţitor,
cu aripi largi cutreieră
invizibile ţări interzise?...)