Undeva,

într-un oraş prea puţin prietenos,

din care-am fost silit să plec,

am o casă veche.

Această casă aşezată într-un loc ostil aş zice că e vie

şi seamănă cu un poem de T. S. Eliot.

Ea este casa mea

şi-n ea mă simt în larg,

în ea încap şi eu pe de-a-ntregul,

cu toate firidele, şi trenele, şi anexele mele

invizibile, de complicată natură subtilă.

În ea mă mişc liber

şi chiar zbor,

ţinând în mână o ceaşcă de cafea sau o carte

plutesc din bucătărie în camera de zi,

din dormitor pe terasă.

Visez să repar casa şi să mă întorc în ea,

să mă retrag umplându-mi zilele

cu ce-mi place şi mi se potriveşte.

Să stau privind pe geam

şi-ncet să uit de mine,

iar vântul să bată şi ploaia să cadă,

şi soarele pe cer să urce, să coboare.

Aşa cum altădată eremiţii,

plini de râvnă, cu migală,

buchiseau înscrisurile sfinte,

şi eu, acolo, fără să înşel,

să-nvăţ pe dinafară

singurătatea, liniştea -

până când voi auzi

cum clipoceşte valul

în celălalt capăt al pământului.