Nu mă pot mişca.
Stau înţepenit într-un pat metalic, alb, pe rotile.
Camera se tot micşorează în jurul meu,
pereţii se apropie gata să mă sufoce,
nu mai am aer.
Din răstimp în răstimp, aud
căzând pe pardoseala acoperită cu linoleum, pic-pic,
nişte stropi luminoşi care
mi se scurg din piept,
pic-pic, aur topit,
puţinul aur adunat în inimă într-o viaţă
se duce, se risipeşte.
Când orice speranţă-mi pierise,
brusc, fără nicio logică,
pereţii se topesc, dispar.
Patului meu metalic îi dau muguri,
crenguţe verzi şi flori,
îi dau aripi, începe să zboare,
apoi curge ca o apă
printr-o lume astrală, foarte vie,
cerurile se deschid,
vijelioase raze se nasc şi se izbesc cu ţipăt
şi eu curg printre ele cu patul meu metalic înaripat,
curg ca o apă,
un pârâiaş sunt
ce şi-a regăsit şi calea şi puterea,
iar acum, acasă, înspre izvor, se-ntoarce.
Dar, pe drum, dau cu ochii de o cunoştinţă din oraş.
Ce e cu tine aici? îl întreb mirat.
În loc de răspuns îmi cere o ţigară.
Nu ştii că nu fumez? mă mir încă o dată şi
mă trezesc iar în patul din salon.