Altădată orele ţineau cât anii,
acum anii se scurg ca orele.
Altădată eram 
departe de moarte
cum e gheţarul
de linia ecuatorului,
acum, adeseori, păşim prin ea 
ca prin apa unui râu limpede, 
într-o dimineaţă rece de toamnă.
Te îmbrăţişez. 
Te îmbrăţişez cu disperare:
aş vrea să nu te pierd, 
aş vrea de-aici, din lumină,
să nu plecăm niciodată 
spre ceţurile nesfârşite.
Mai târziu, cine îşi va aminti 
de noi doi?
Poate doar vântul care se apropie
şi ne învăluie.
Îmbrăţişarea noastră de acum
va rămâne în memoria lui
aşa cum se întipăreşte 
în ceara fierbinte
forma cheii 
care deschide 
o uşă de aur.