Altădată orele ţineau cât anii,
acum anii se scurg ca orele.
Altădată eram
departe de moarte
cum e gheţarul
de linia ecuatorului,
acum, adeseori, păşim prin ea
ca prin apa unui râu limpede,
într-o dimineaţă rece de toamnă.
Te îmbrăţişez.
Te îmbrăţişez cu disperare:
aş vrea să nu te pierd,
aş vrea de-aici, din lumină,
să nu plecăm niciodată
spre ceţurile nesfârşite.
Mai târziu, cine îşi va aminti
de noi doi?
Poate doar vântul care se apropie
şi ne învăluie.
Îmbrăţişarea noastră de acum
va rămâne în memoria lui
aşa cum se întipăreşte
în ceara fierbinte
forma cheii
care deschide
o uşă de aur.