Fără nicio logică

azi-noapte am fost o fabrică de coşmaruri.

O fabrică veche şi tristă, dar neîntrecută.

Coşurile sale scoteau fum negru, gros,

motoarele sale hodorogite mergeau din plin,

duduiau, se-nroşiseră

şi coşmarurile ieşeau unul după altul,

ca pâinile din cuptor.

La-nceput, jumătate din trupul meu

era pe o luntre şi se îndepărta, iar jumătate

rămăsese pironită pe mal,

jumătate din trupul meu dormea

sub o plapumă curată şi călduroasă,

iar jumătate murea de frig afară, în noapte

şi-n ploaie.

Pe urmă, am văzut că mă topesc, dispar,

parcă eram o bucăţică de gheaţă pusă pe o plită încinsă.

Pe urmă, m-am pomenit într-o piuă mică,

cineva mă pisa cu pricepere şi mă prefăcea

într-o pullbere fără sens, curând avea

să vină vântul, să mă ia, să mă piardă.

Pe urmă, am trăit şi eu ce au trăit alţii:

mi-a apărut în faţă un corb,

mă fixa insistent, eu nu suport corbii,

voiam să fug, să scap, dar nu izbuteam,

fusesem zidit de viu. Voiam măcar

să-mi feresc privirea de a lui,

dar nici ochii nu izbuteam să-i mişc sau

să-i închid,

şi ei îmi fuseseră zidiţi de vii.

Pe urmă, disperat îmi săpam drum

printr-un diamant,

fusesem închis în el, iar diamantul

se prăbuşea în gol şi era cuprins de flăcări.

În zori, când m-am trezit,

mintea mea semăna cu o mare limpede

plină de peşti morţi.

Toată noaptea din coşuri s-a ridicat fum negru şi gros,

motoarele au duduit, au mâncat jăratic.

Fabrică de coşmaruri tristă şi veche,

neîntrecută.

Aş putea cu coşmarurile astea să umplu

lumea.

Cum o umplu filmele lui Charlie Chaplin

cu hohote de râs.