Schiţă de portret

Adeseori se întâmplă aşa:

într-o încăpere în care noi,

cu trupurile noastre neînsemnate, ne pierdem,

el pur şi simplu nu încape.

Fiindcă el este mult mai larg decât ceea ce se vede. Şi anume:

el trage după sine o uriaşă trenă de linişte. Aceasta face parte

din făptura lui

aşa cum face parte credinţa din mintea schivnicului.

Liniştea care creşte din el

este semnul său distinctiv. Ea ne acoperă, ea ne îngroapă,

în ea ne rătăcim noi ceilalţi

cu existenţele noastre izbitor de incerte,

improvizate.

Uimitoare este şi armonioasa lui seninătate. Care

izvorăşte din el continuu,

precum apa din fântâna aceea de pe malul Dunării.

În fine, pentru a-i schiţa portretul

trebuie amintit şi felul cum curge peste el timpul.

Nu de la stânga spre dreapta, nu de la fiinţă la nefiinţă,

nu ireversibil şi nu nimicitor. Ci altfel, cu totul altfel,

neasemănător.

Cu ezitări, cu şederi pe loc şi rotocoale,

chiar cu întoarceri imposibile la

vârste luminoase de odinioară, aşa curge.

Tinereţea fără bătrâneţe se întrevede uneori

în paşii săi, şi în privirea sa, şi pe obrazul său

ca soarele pe cer, printre nouri.

Ce se petrece cu el trezeşte o fărâmă de speranţă

şi-n noi,

cei fără daruri:

poate, totuşi, sfârşitul nu e ceva bătut în cuie,

mai sunt şi oameni ce reuşesc să înduplece timpul

şi îndelung să-l îmbuneze.