Am început să aud o muzică pe care nimeni n-o mai aude.
Când mă aştept mai puţin
îmi răsună în urechi, încântătoare.
Mă enervează că nimeni altcineva nu aude
muzica asta care atât de clar, hipnotic răsună
şi care pe mine mă răscoleşte,
tocmai pe mine care
n-am ureche muzicală.
Muzica asta mă ia cu asalt, intră în mine
aşa cum intră în casă apa,
de neoprit, la inundaţii,
dau s-o îndepărtez prosteşte strângând-o în diverse vase,
dar pricep că nu am nicio şansă,
şi în orice caz nu aşa am să scap de ea.
În melodia asta disting voci omeneşti,
pe-a mamei, cum suspină stins,
pe-a tatei, care se arată dezamăgit văzând
ce s-a ales de mine,
pe-a Anei, pe-a Ilenei, care în versuri fără rime
atâtea au să-mi reproşeze.
Mă mir că numai eu aud muzica asta
şi mă mir că mă înrobeşte în asemenea hal.
O aud neîncetat şi mă ţin după ea,
cum se ţine rugăciunea după buzele credinciosului.
Nu înţeleg încotro mă poartă.
De la un moment dat
nici nu mai e nevoie să-nţeleg: mă mişc în ea,
sunt în ea şi ea e-n mine.
Muzica asta e chiar mormântul.