Spre sfârşitul anului trecut, am publicat un volum de versuri intitulat Însemnări din ţinutul misterios şi, între timp, m-am apucat să scriu un roman, după regula mea veche - a complementarităţii, odihnindu-mă de una prin alta. Mărturisesc că, deşi am început să lucrez cu program riguros la cartea de proză, nu reuşesc să mă „desprind” de culegerea de poeme şi, mai mult, am intrat cu totul într-o stare sufleteasă foarte proastă, într-o depresie paralizantă. De aceea încerc un mic exerciţiu de terapie prin confesiune (e drept, un exerciţiu de un narcisism supărător: ştiu prea bine că un poet, după ce şi-a tipărit poeziile, trebuie să tacă, nu să se amestece în receptare, nu să-şi explice demersul). Totuşi, eu comit greşeala şi notez aici cîteva fraze pe această temă. Vorbind despre ce am intenţionat să fac, poate mă vindec şi izbutesc să merg mai departe cu scrisul meu. Aşadar:

Ce este ţinutul misterios? Simplu: este chiar lumea aceasta, cu interioritatea şi exterioritatea ei, este chiar lumea aceasta care mă cuprinde şi pe mine, ca parte şi, în fapt ( în cazul concret dat, fiindcă vorbesc în numele meu, din punctul meu de vedere), ca un centru al ei. Relaţia mea cu lumea şi cu mine însumi este căutată şi exprimată. Această relaţie dintre sine şi lume, dintre sine şi sine este cumva una de inadaptare, cum s-a considerat? N-aş zice, mai degrabă este vorba despre o inadecvare, o nepotrivire fundamentală între ins şi lume, între ins şi ceilalţi, între ins şi el însuşi. Ceea ce, în opinia mea,reprezintă condiţia naturală şi dintotdeauna a fiecăruia dintre noi. Întâi este nepotrivirea şi abia după aceea, întreaga viaţă, reprezintă o încercare de a atenua această nepotrivire, de a şterge asperităţile, de a îmblânzi lumea.

Însă adevărul meu nu este monocord, nu se rezumă la o unică stare: pornind de la borna aceasta de negativitate, ca punct extrem (inadecvarea, resimţirea prăpastiei care se cască între ins şi lume, între el şi el însuşi ), adevărul meu personal conţine o multitudine de stări, până la polul celălalt, pînă la starea de fericire/ de plenitudine/de perfecţiune, când insul se identifică/ este egal/ coincide cu lumea şi cu sine însuşi ori până la starea de infinitate atinsă a făpturii finite/ de finitudine învinsă, când insul se face totuna cu divinitatea. Această multitudine de stări o descopăr în mine şi caut să-i dau nume, caut să-i dau expresie verbală.

Din încercarea de a verbaliza propriile-mi stări, se naşte poezia. Se naşte natural, se naşte de la sine, se naşte liber, fără să asculte de vreo reţetă prestabilită (ba dimpotrivă, încălcând uneori normele!), se naşte ca albia unui râu săpată de însăşi apa râului, prin propria sa energie de nestăvilit. Aceasta ar putea fi marca menită să individualizeze demersul meu literar şi care îi dă, eventual, originalitate şi forţă: poezia este ceva viu şi nou, ceva care ia fiinţă, care capătă corp în faţa noastră prin onesta, şi dramatica, şi lipsita de precuţii aventură a unui ins care caută să-şi verbalizeze relaţia cu lumea şi cu sine însuşi. Multitudinea de stări sufleteşti, dar şi de stări ale minţii creează, consecinţă logică, o multitudine de atitudini stilistice/de edificii verbale - şi am numit prin aceste sintagme poemul. În mod normal, toate aceste atitudini stilistice/edificii verbale diferite ar trebui să fie, la nivelul întregului, contradictorii, divergente, incompatibile şi să se contorizeze cu semnul minus pentru poet care, nu-i aşa, la o privire în fugă, nu este „fixat stilistic”. Dimpotrivă, dat fiind elanul originar unificator care le-a generat, acela de a exprima adevărul personal de ins în lume cu toate nepotrivirile şi potrivirile sale, toate aceste paliere stilistice diferite se egalizează, se împacă: fiindcă se cade să te cauţi peste tot, chiar şi acolo unde s-ar putea să nu fii, ca să te găseşti; fiindcă pleci în toate direcţiile, ca să ajungi la tine însuţi, în centrul tău.

În legătură cu acest capitol al palierelor stilistice, ţin să pun un accent important: tema mea, căutarea de sine în raport cu lumea, oricât de „mare” ar fi, nu valorează mai nimic în poezie dacă nu determină/ nu duce la/ nu provoacă o expresivitate verbală puternică, memorabilă. În poezie, tema reprezintă doar combustibilul, ceea ce contează este zborul însuşi, aparatul care zboară, adică poemul în sine ca edificiu, ca obiect verbal final.