Revistele literare continuă să ne uimească: deşi abia îşi duc zilele şi lasă impresia că acum-acum îşi vor da duhul, ele rezistă, ele continuă să apară. Cu o finanţare precară şi mereu pusă sub semnul îndoielii, fără să beneficieze de o difuzare normală şi fără să se poată lăuda cu prea mulţi cititori, te-ai aştepta ca aceste publicaţii periodice să dispară precum plantele ale căror seminţe au nimerit pe un teren neprielnic, pietros. De fapt, nu se întâmplă aşa. Paradoxul situaţiei lor este evident. Sucombă publicaţii ce par sortite succesului, iar aceste fragile, modeste, vulnerabile reviste marginale rămân în viaţă. Iar ca număr, în loc să fie tot mai puţine, cu timpul, se înmulţesc. Cum vine asta?

O logică abruptă ne-ar îndemna să spunem că, din moment ce există, din moment ce persistă şi chiar sporesc numeric, sunt necesare. Ori, forţând oarecum şi aducând o nuanţă nouă, revistele acestea reprezintă nişte inutilităţi necesare. E vorba aici de un anume simţ marcat al gratuităţii pe care, uneori, îl au faptele noastre. Revistele literare îmi par a fi, între altele, şi o manifestare a acestei gratuităţi triumfătoare.

Sigur, nu toate revistele literare sunt egale. Distingem două categorii importante. Mai întâi, publicaţiile făcute de amatori-diletanţi-grafomani. Aşa cum scot cărţi-maculatură, aceştia scot şi reviste-maculatură. Ei au o energie şi o insistenţă cărora nu le poţi ţine piept. Ei sunt încredinţaţi că se află în posesia adevărului absolut, a valorii literare absolute. Trăiesc duşi în lumea lor şi nimeni nu are cum să-i smulgă de acolo, după cum nimeni nu-i poate convinge că scrisul lor n-are pic de relevanţă literară. Uneori blânzi, alteori agresivi peste măsură, aceşti autori nu pot fi întorşi din drumul lor. Ei seamănă cu acea familie a cărei poveste mi-a fost relatată de curând de un prieten şi pe care îmi îngădui s-o rezum aici. Soţia cunoscutului meu, de profesie psiholog, a făcut o vizită la locuinţa unei persoane asistate social. I-a deschis uşa o femeie cu o oală pe cap care, pe tonul cel mai firesc din lume, a invitat-o înăuntru: în mijlocul încăperii era ridicat un cort, iar în jurul lui erau strînşi toţi ai casei. Gazda a anunţat-o pe musafiră că, iată, ei au renunţat la viaţa stresantă din oraş şi s-au mutat aici, la marginea pădurii, unde respiră aer curat! La aşa replică nu ai ce să mai zici, rămâi tablou.

Ei, dar poate exagerez comparând grafomanii care scot reviste literare cu această familie plecată din realitatea propriu-zisă. Să mă întorc la subiect, adică la a doua categorie de reviste literare, la cele care contează, cele care promovează literatură adevărată. Nici ele nu au decât prea puţini cititori. (Şi, într-o paranteză fie adăugat, potenţialii cititori - şi mă gândesc la cititorii obişnuiţi, cititorii neiniţiaţi - nici nu sunt sigur, din păcate, că ar fi capabili să facă diferenţa între o revistă literară din prima categorie, a revistelor-maculatură, şi o revistă valoroasă: codurile expresivităţii literare s-au complicat şi pentru acel cititor al tirajelor mari totul sună la fel, într-o păsărească care nu-l atinge.) Iar dacă nu au decât un număr insignifiant de cititori, la ce bun efortul uriaş de a tipări aceste reviste?

Putem obţine un răspuns rezonabil la întrebarea dinainte dacă ieşim de sub tirania acelui criteriu de apreciere a revistelor ce se formulează aşa - o revistă se justifică numai dacă se vinde. Nu consider că enunţul respectiv este un adevăr sub semnul căruia se cuvine să ne aşezăm. Căci o revistă literară e posibil să nu aibă căutare, să nu aibă public, dar, cu toate acestea, să-şi îndeplinească ireproşabil menirea, aceea de a publica literatură de valoare scrisă de autori contemporani care, peste ani, se transformă în nume şi titluri de patrimoniu naţional. Repet ce am afirmat şi altădată: în opinia mea, revistele literare sunt mai degrabă nişte instituţii de cultură decât nişte instituţii de presă ce se judecă după regula cererii şi ofertei. Un muzeu nu trebuie să se închidă dacă numărul celor care-i trec pragul nu e suficient de ridicat, nici - o casă de cultură, nici - o bibliotecă. Raţiunea lor de a fi este alta, dincolo de obsesia unei imediate, brutale „eficienţe”. Cât despre reviste, principalul lor atribut l-aş exprima printr-o analogie: ele trebuie să fie pentru scriitori şi artişti ceea ce este apa râului pentru peşti. Adică, să fie casa în care aceştia se adăpostesc, casa fără de care ei sunt de neînchipuit. Dacă înţelegem în felul acesta o revistă literară, atunci înţelegem şi că suntem datori să le ţinem în viaţă oricât de mult ne-ar costa asta.

Ajunşi aici, cred că suntem în măsură să definim rostul unei reviste literare aşa cum este Ramuri, o revistă cu o ritmicitate lunară care apare la Craiova şi, ţin să adaug ceva personal, o revistă de care sunt foarte legat sufleteşte. Desigur, e îmbucurător faptul că Ramuri fiinţează ca o vitrină în care apar nume consacrate de scriitori din ţară. Dar aş cuteza să susţin că obligaţia sa primordială este alta: să-şi creeze un grup propriu de colaboratori, să caute şi să descopere cu încăpăţânare şi cu dăruire valori literare, din zonă, dar şi de aiurea, pe care să le sprijine, să le crească, să le impună. Dacă reuşeşte acest lucru, reuşeşte tot.