În vara anului 2005, romanul meu Visul copilulului care păşeşte pe zăpadă fără să lase urme a fost nominalizat la Premiile USR. Mi-am retras atunci romanul de la premiere. Gestul meu avea o valoare simbolică: tocmai fusesem ales secretar al USR şi voiam să dau un semnal - nu cumva funcţia în administraţia USR să influenţeze deciziile juriului. În 2007, mi-a apărut un roman Relatare despre moartea mea, care nici nu a mai fost înscris în concurs. În 2009, un alt volum de proză, Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită şi tot de el povestită, a fost iarăşi nominalizat la aceste distincţii literare şi din nou m-am recuzat (de data aceasta, împreună cu alţi colegi din conducerea USR).

Anul aceasta, nu am repetat gestul. Volumul meu de versuri Însemnări din ţinutul misterios a fost nominalizat şi chiar a primit premiul de poezie. M-am bucurat, desigur, dar am avut şi frământări. Ce m-a făcut să-mi schimb hotărârea dintâi şi să rămân în concurs?

În primul rând, folosind termeni din domeniul competiţional, este absolut frustrant să alergi şi, la un moment dat, să te opreşti din alergare şi să te duci pe marginea pistei, când nu ai cum să ştii dacă eşti sau nu capabil să ajungi la capăt şi, eventual, să câştigi cursa. M-am retras de două ori, din motive morale, după cum am spus. Dar cu melancolie am constatat că gesturile de acurateţe etică nu sunt luate în seamă: în tot acest timp, am fost acuzat de cele mai bizare grozăvii pe care, evident, nu le comisesem; oricît de cinstit ai fi, oricât de bine te-ai comporta, tot eşti suspect, tot eşti bănuit de fapte necurate şi tot eşti pus la zid.

Şi, în al doilea rând: gestul meu de a concura la premii să însemne că am renunţat la scrupule? Nu. Atâta doar că am schimbat semnul premisei, din minus în plus. Să mă explic. În interdicţie se porneşte greşit – de la prezumţia de vinovăţie: interzicându-i-se să concureze cuiva care deţine o funcţie se presupune că toţi sunt nişte ticăloşi. Concurentul, care ar corupe prin funţia sa (o funcţie, pentru cine cunoaşte cum stau lucrurile, de iluzorie putere!), cât şi cele două jurii, de nominalizare şi de premiere, care ar însemna că sunt formate din oameni slabi, fără personalitate intelectuală, coruptibili, nişte bieţi oportunişti ce se lasă călcaţi în picioare de un satrap al literaturii. Or, firesc este să operăm cu prezumţia de nevinovăţie, cu premisa onestităţii. Adică: nici concurentul nu-şi foloseşte „puterea” pentru trafic de influenţă, nici juriul/ juriile nu selectează după alte criterii decât cele ale valorii literare. Dacă ar fi altfel, atunci totul s-ar dizolva şi instituţia premiului literar nu şi-ar mai avea rostul.

S-ar cuveni oare să se precizeze în regulamentul premiilor USR că deţinerea anumitor funcţii exclude participarea la competiţia premiilor? Şi dacă da, care ar fi aceste funcţii? Doar preşedintele sau şi alţii? Până unde ar trebui să se meargă? Prim-vicepreşedinte, vicepreşedinţi, preşedinţi de filiale şi de secţii, directori şi redactori-şefi de reviste şi de edituri, membri în bordurile unor instituţii culturale importante, redactori de carte, critici influenţi titulari la reviste importante şi alţii, şi alţii? Am însă serioase îndoieli că, odată îndepărtaţi din competiţie cei care deţin funcţii, se va elimina orice sursă a răului şi nu se vor mai comite nedreptăţi în jurizare. Imparţialitate pură nu există. Criteriul estetic poate fi înlocuit în luarea unor decizii cu unele criterii străine nu doar sub presiunea funcţiei. Ci şi din prietenie ori prin apartenenţa la un anumit grup ori prin cine ştie ce legături de interese. Sunt inşi ce dispun de pârghii mici, insignifiant de mici, dar pe care le manevrează extraordinar în avantajul lor, şi există alţii, oameni de caracter, care nu se abat cu un pas de la linia corectitudinii, deşi le-ar fi uşor.

Şi fiindcă aminteam de sentimentul de frustrare. Dacă privim funcţia într-o ierarhie de breaslă ca pe o posibilă modalitate de influenţare a unui juriu literar şi îi cerem celui care o deţine să facă un pas înapoi, atunci logic ar fi să-i interzicem acelei persoane şi să aibă cronici literare la cărţile sale, căci şi acestea ar putea fi obţinute tot aşa, prin influenţă, şi chiar să publice în reviste sau în edituri, fiindcă, nu-i aşa, funcţia sa îi deschide uşile etc., etc. Lanţul interdicţiiler se poate prelungi oricât. Ceea ce este absurd.

De aceea am decis să concurez anul acesta la premii. Sunt scriitor şi abia după aceea sunt altceva. Oricum, amintesc că am luat premiul USR de trei ori (pentru debut şi pentru genuri diferite, poezie şi proză) cu mult înainte de a mă afla, vremelnic, în conducerea USR. Mărturisesc şi că nici nu mă consider şef, ci tehnician, un fel de vâslaş care are datoria să ducă barca la mal sau „un fel de paznic la un palat misterios şi ficţional de pe Calea Victoriei”. Iar ca să-i favorizez pe cei care mă favorizează şi să-i persecut pe cei care mă persecută - aceasta n-a fost niciodată calea mea. Încerc să fiu egal în atitudine faţă de toţi. Iar dacă greşesc nefolosind totdeauna dreapta măsură, prefer să greşesc fiind generos cu adversarii şi cu cei care m-au nedreptăţit.