Într-un port, există o corabie care trebuie să străbată mările, există o mulţime de călători pe acea corabie şi există diverse grupuri de vâslaşi care-şi oferă serviciile celor de pe corabie, cerându-le să fie preferaţi ei la angajare, cu asigurarea solemnă că sunt cei mai potriviţi pentru a-i purta spre destinaţie. Vâslaşii sunt crezuţi, primesc slujba şi călătoria începe. Numai că, la un moment dat, în larg, cu totul ilogic, între grupurile de vâslaşi izbucneşte o ceartă nemaipomenită, care se transformă imediat într-o luptă nebunească pentru supremaţie, pentru eliminarea celorlalţi/ celuilalt. Vremea e proastă (la fel de bine s-ar putea spune: vremurile sunt proaste!), suflă un vânt cumplit, valurile teribile dau să răstoarne corabia şi s-o izbească de stânci, dar vâslaşilor, în chip bizar, puţin le pasă de ambarcaţiunea în derivă şi de călătorii ameninţaţi, ei nu sunt preocupaţi decât de măcelul lor iraţional. Situaţia devine imposibilă: vâslaşii, care ceruseră să fie angajaţi pentru a-i servi pe călători, ajung să vrea să-i aservească pe călători, forţându-i să-şi declare partizanatul şi să ia parte la iraţionalul lor măcel. Sensul prim, şi singurul!, al prezenţei pe vas a acestor vâslaşi şi nu a altora (acela de a purta corabia prin furtună sau prin ape liniştite, spre binele călătorilor!) a fost complet uitat. Vîslaşii demonstrează că nu-i interesează câtuşi de puţin soarta corabiei, a călătorilor, ci urmăresc doar propriul lor profit, afirmarea propriei lor trufii, cu sacrificarea senină a celorlalţi.

În această poveste, corabia este ţara, călătorii suntem noi toţi cei care alcătuim această naţiune, iar vâslaşii care ne-au implorat să-i angajăm ca să ne servească (şi am făcut-o prin votul nostru!) sunt politicienii. Ei bine, gândul că am nimerit în această poveste absurdă, că suntem personaje în ea mă aruncă în disperare, îmi blochează şi gândul, şi simţămintele, fiindcă nu înţeleg cum e posibil să trăim o astfel de nebunie. Găsesc că aşa ceva este inacceptabil!

Şi încă un fapt care mi se pare inacceptabil: felul jignitor în care este tratat poporul român de unii dintre politicieni. Eu, unul, dacă lucrurile nu merg bine, mă feresc să arunc cu piatra, să arăt cu degetul spre ceilalţi, spre celălalt, ci îmi îndrept atenţia şi mustrarea spre mine însumi, căutând să văd şi să îndrept ce nu fac eu bine. Oricum, ştiu că greşeala, răul sunt împărţite, fiecare dintre noi are responsabilităţi, şi fiecare are partea sa de vină, şi fiecare are ceva de reparat, acolo, în domeniul unde activează. Or, repet, este inacceptabil să manipulezi mentalul colectiv, astfel încât să muţi tot răul, toată răspunderea pe umerii unei singure persoane, să demonizezi pe cineva, să pui pe cineva la zid şi să insufli mulţimii slabe şi adeseori neinstruite ideea falsă că e de ajuns să înlături o singură persoană, vinovată de tot, pentru ca starea noastră colectivă şi personală să se remedieze subit. Este inadmisibil, căci un asemenea demers înseamnă să alimentezi ura şi fondul de primitivitate din oameni şi nu aşa se convieţuieşte în anul de graţie 2012, într-o ţară membră a Uniunii Europene.

Aş vrea să transpară aici cu evidenţă bună-credinţa mea. Şi, deopotrivă, să fie înţelese perplexitatea şi exasperarea mea. Acestea provin din dorinţa de-a avea asigurată liniştea din partea politicienilor, ca să ne putem ocupa de ale noastre, fiecare cu treaba sa. Iar nu să ne consumăm timpul şi energia participând la acest scandal aberant care rupe ţara în două şi o aruncă în deriziune, în marasm. De la politicieni aştept să nu ne tulbure cu prezenţa lor. În opinia mea, proba simplă prin care nişte politicieni ne demonstrează că sunt competenţi şi bine intenţionţi s-ar exprima aşa: totul să funcţioneze cum se cuvine în ţară, iar pe ei nici să nu-i simţim că există.