În vara aceasta am făcut o călătorie care iese din obişnuit: în Statele Unite şi în Canada. Nu este prima oară când zbor peste ocean. Am mai vizitat locurile acelea în urmă cu unsprezece ani. Dar impresiile mele de acum sunt diferite faţă de cele de atunci: mult mai favorabile, de data aceasta. Cum se explică această percepţie nouă, s-au schimbat atât de mult în bine lucrurile acolo sau sunt eu mai pregătit să descopăr lumea aceea cu ce are ea special? Probabil, răspunsul corect ar fi că, între timp, nu atât America s-a transformat, cât mai ales eu m-am transformat, mi-a crescut mie o privire nouă, mai atentă, mai aptă să vadă, să cântărească şi să intre în rezonanţă cu acele spaţii. Temeinic, pe îndelete, am folosit sejurul meu nord-american ca şi cum m-aş fi înscris la o şcoală de iniţiere, de învăţare: am văzut atâtea dintre feţele New York-ului poliedric, am văzut şi Philadelphia, Washington, Baltimore - edificii publice, monumente, muzee, restaurante şi magazine, locuinţe felurite, hoteluri, parcuri, străzi. Am urmărit şi cum se poartă lumea şi cum funcţionează instituţiile. Concluzia la care am ajuns după această lecţie pe care, cu sârguinţă şi cu simţurile deschise, cu entuziasm, am buchisit-o acolo, în vara trecută, se rezumă la un loc comun poate, dar un loc comun care conţine unul dintre cele mai profunde adevăruri personale: Nu ştiu ce va urma, dar secolul XX a fost secolul Americii, supremaţia Americii este evidentă. Creativitatea acestei naţiuni, capacitatea sa de a construi înnoitor şi durabil, măreţ o aşază în ochii mei pe aceeaşi treaptă pe care au stat în Antichitate grecii şi apoi romanii, sau în Renaştere italienii, sau în timpul revoluţiei industriale englezii.

Iar impresiile mele despre Canada, de-ar fi să le restrâng pe toate doar într-una singură, cea mai puternică, atunci aş formula aşa: este impresionant modul de locuire canadian extraordinar de armonios. Acolo ca niciunde în altă parte, mi
s-a părut că descopăr omul aflat în concordanţă cu natura, omul trăind în prelungirea naturii, fără s-o tulbure. Nimic strident, nimic care să strice echilibrul perfect. Am în minte nişte mici aşezări din preajma Montrealului şi a Quebecului: natura proaspătă şi îngrijită rimând cu străzile îngropate în linişte şi cu casele confortabile, dar de dimensiuni mai degrabă modeste, fără acea aroganţă care te ia de ochi la însăilările suferind de grandomanie ale îmbogăţiţilor recenţi de la noi. Adeseori am avut sentimentul că nici nu păşesc printr-o localitate în sensul ştiut de la noi, ci printr-un fel de templu.

Desigur, m-am întrebat cum de lucrurile merg atât de bine acolo. Şi pentru America răspunsul imediat pe care l-am găsit este poate tot un clişeu: aici au venit oamenii cei mai îndrăzneţi, cei mai dispuşi să ia lumea pe cont propriu şi s-o reinventeze, s-o reclădească după regula minţii lor. Iar în Canada explicaţia cea mai potrivită mi-a fost oferită de una dintre gazdele mele: Canada e un spaţiu care n-a cunoscut războiul, violenţa. Singura confruntare armată de care localnicii îşi aduc aminte n-a durat decât vreun sfert de oră şi apoi s-a încheiat pacea. Îmi zic: pacea este, de fapt, starea naturală a acelor oameni.

***

Scriu la roman. Nu ştiu încă ce titlu va avea, i l-am tot schimbat. Acum parcă s-a mai limpezit orizontul şi rândurile încep să se adune pe pagini, iar povestea parcă şi-a dat drumul, curge. Până acum am înaintat poticnit, când am înaintat, căci mai mult m-am învârtit pe loc sau chiar am dat înapoi. Se structurează greu-greu această carte, mai ales în comparaţie cu alte încercări epice ale mele. Nu ştiu dacă asta e neapărat ceva rău. Materia pe care caut s-o aduc în cuvinte este complicată. Povestea se întinde pe şaptezeci şi mai bine de ani. Începe în 1940 şi ajunge până în anii noştri. M-a încurcat foarte tare faptul că n-am fost în stare să-mi clarific relaţia cu întâmplările şi cu personajele. Poziţia mea a fost ambiguă. Nu m-am decis dacă să fiu parte din poveste sau nu. Apoi, ezitările mele s-au legat şi de natura realistă a relatării şi de inserţia de fantastic pe care s-o fac sau nu şi, dacă da, în ce dozaj.

Vrând-nevrând, am de trecut cu personajele şi situaţiile prin atâtea evenimente istorice sinistre care îmi produc repulsie încât sunt tentat să modific istoria. Acesta e gândul care nu-mi dă pace în acest moment: când istoria este mizerabilă, inumană, de ce să fie obligat autorul s-o respecte? De ce n-aş modifica eu cursul evenimentelor, când acestea sunt nebuneşti şi nesocotesc omul?