Am fost la teatru. La începutul lunii noiembrie, am văzut mai multe spectacole de teatru (la Bucureşti a avut loc a 22-a ediţie a FNT). Între ele şi Călătoriile lui Gulliver, montat de Silviu Purcărete la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu. Această reprezentaţie mi se pare importantă fiindcă sunt evidente în ea semnele unei noi expresivităţi scencie. Cuvântul joacă aici un rol cu totul neînsemnat. Schimbul de replici verbale, care duce greul în teatrul clasic, aici practic nu mai există. Spectacolul se naşte din mişcare dezechilibrată şi dans, din imagine, din muzică. O meditaţie tulburătoare despre omenesc şi neomenesc, despre condiţia umană în fond, despre ceea ce luăm drept realitate şi despre spulberarea graniţelor acestei realităţi, totul realizat cu foarte puţine cuvinte, dar cu prodigioase serii de metafore vizuale, coregrafice şi sonore. Pentru spectator, lectura acestui spectacol nu este deloc una comodă, cu o cheie simplă. Am avut proba acestui impas al spectatorului, în timpul câtorva scene cînd unii dintre cei prezenţi în sală (între ei şi o doamnă aşezată, ghinion, chiar pe locul din spatele meu) râdeau strident şi curajos, crezând că aşa se cuvine să reacţioneze, când, de fapt, acele apariţii scenice stranii s-ar fi cuvenit să-i pună pe gânduri şi să le dea fiori. Oricum, în Sala Mare a Teatrului Naţional din Bucureşti (vai, sala arată jalnic, ponosită şi kitschoasă, poate după renovare să se schimbe în bine!), în seara aceea se aflau atâţia snobi, atâtea persoane importante care ţineau cu tot dinadinsul să sublinieze importanţa lor: veniseră acolo ca să se expună, ca să fie prezente la un eveniment monden, nu veniseră ca să înţeleagă.

***

La câştigarea speranţei. Citesc, recitesc volumul de versuri al lui Nicolae Prelipceanu, La pierderea speranţei, apărut la Editura Casa de pariuri literare. Sunt mai multe lucruri care impresionează la acest poet şi îl aşază în centrul interesului de lectură.

În primul rînd, este vorba despre ceea ce aş numi atitudinea sa. Luciditate, reprimarea oricărei tentaţii de edulcorare, de cosmetizare a propriei condiţii, autoironie, o normalitate care implică asumarea eşecului, căutarea şi rostirea cu obstinaţie a adevărului despre sine şi despre alţii, chiar dacă acest adevăr nu este nicidecum convenabil. În fond, Nicolae Prelipceanu arată prin fiecare vers al său că este un poet care nu trişează, care nu se minte pe sine şi
nu-i minte pe ceilalţi, care nu este dispus să facă tumbe, giumbuşlucuri, compromisuri, pentru îndoielnice aplauze. Când cititorul înţelege aceasta este câştigat: autorul a dobândit în ochii săi acea credibilitate, atât de rară.

Este apoi de remarcat gama stărilor şi sentimentelor cu care Nicolae Prelipceanu operează; ele fac parte cu precădere din categoria stărilor şi sentimentelor negative: lipsa speranţei, pierderea iluziilor, uitarea, îmbătrânirea, lehamitea, inexistenţa, tristeţea ca profesie a sa, obsesia că toate începuturile lui nu duc nicăieri etc. Dar faptul extraordinar care se petrece este că aceste stări şi sentimente negative, cel puţin pentru mine, se preschimbă în opusul lor şi-mi creează o irepresibilă impresie de vitalitate. Cum e posibilă această metamorfoză uimitoare?

Răspunsul la care ajung, acesta fiind al treilea element (cel mai preţios!) de caracterizare a poeziei sale, este următorul: metamorfoza se explică prin izbânda considerabilă pe care o înregistrează poetul la nivelul care contează în literatură, acela al expresivităţii verbale. Intelectual, verbal, în textele sale poetice, Nicolae Prelipceanu se dovedeşte viu, autentic, inventiv, subtil, bogat în nuanţe, în referinţe culturale şi, de aceea, deşi vorbeşte despre întuneric, ca să folosesc o analogie maniheistă la îndemână, senzaţia este de lumină. La şaptezeci de ani, poetul rămâne tânăr, departe de alinieri, departe de orice oboseală şi simulare care transpar în poezia altor poeţi aflaţi în acest punct al traseului biografic. (Nu întâmplător volumul a apărut la o editură aflată la început de drum şi specializată în publicarea literaturii nonconformiste a tinerilor.) Găsesc că Nicolae Prelipceanu este unul dintre cei mai importanţi poeţi români de astăzi.

Şi aş vrea să-mi susţin entuziasmul afirmaţiilor reproducând aici un poem din La pierderea speranţei, volum care mie mi-a redat speranţa în poezie: „şi dacă nu-ţi mai aduci aminte de cei dinaintea ta înseamnă că ei nu au fost(?)/ şi dacă cei care vin după tine nu ştiu că tu ai fost înseamnă că nici tu nu ai fost (?) şi dacă uiţi ce-ai trăit înseamnă că nu ai trăit niciodată(?)/ şi dacă toate acestea nu sunt decât simple cuvinte, hârtie sau eter irosit(?)/ şi dacă şi propria-ţi viaţă nu e mai mult de atât, plus alte câteva forme ale materiei, cu mult mai umile(?)/ astfel începe poemul. astfel se sfîrşeşte poemul, deodată cu viaţa. cât despre urmele tale prin lume, priveşte cu atenţie la pasărea asta, cum trece, fără să-ţi dea nici un semn că ai fi (fost)/ am uitat, nu mai sunt, dar am fost (?)” (dar de crăciun)