Tu ai mutat munţii. Dar nu uşor, aşa, dintr-o poruncă,
la un semn,
doar cu o vorbă: să zici Zburaţi!,
iar munţii să te asculte vrăjiţi şi,
cu greaua lor alcătuire,
deodată chiar să se ridice-n zbor.
Nu. I-ai mutat altfel. Pământeşte,
nu zeieşte.
Ai luat piatră cu piatră, răbdătoare:
crâmpei, grunz, ţandără, sfărâmătură, tot.
Ai fost furnica neasemuită care
duce în spate fiecare fărâmă
până când muntele se-ntemeiază minunat
altundeva, în şes sau chiar pe ape,
întreg şi viu nălţându-se spre cer.
Da, eşti cea mai preţioasă, eşti diamantul adevărat,
cel care nu se vede.
Tu, alăturata mea, care ai ajuns să intri-n mine,
cu mine
făcându-te totuna.