Mă prinde de braţe,

mă trage cu putere.

Vrea să mă scoată din trupul meu,

din mine însumi.

Şi-ncet, încet chiar reuşeşte.

Îmbătrânita, trista mea piele rămâne abandonată,

biserică pustie, fără rugăciuni, după ce-au murit toţi credincioşii.

Mă trage după el. Abia-abia, gâfâind.

Seamănă cu un soldat german care vrea

să-şi salveze camaradul rănit,

târându-l pe străzile cu zăpadă îngheţată ale Stalingradului.

Nu ştiu cine este şi ce-are de gând cu mine.

Doar presupun. E-atât de firav şi sper că

aripile lui caraghios de mari

sunt adevărate, nu lipite. Mă duce

într-o altă viaţă, într-o altă lume.

O să mă îndese în alt trup, care o să mă stânjenească,

strângându-mă ca o pereche de

pantofi încălţaţi prima dată.

Sau dimpotrivă. O să-mi dea drumul liber. Şi am să mă revărs

în spaţiul acela nou. Mirându-mă

de nemărginirea care stătea îngropată-n mine.