Întâmplare în toiul nopţii

M-am trezit în toiul nopţii, cum mi se întâmplă. (Cu vârsta,

insomnii, tot mai dese.)

Am ieşit din camera de hotel pe verandă şi, de aici,

în grădină.

Greierii adormiseră, tăceau.

Furnicile sithoniene şi ele dormeau.

Chiar şi marea, aproape, căzuse-n somn, n-o mai simţeai –

îşi oprise cântul şi valul.

Doar mirosul de iasomie ieşea din flori

şi trecea prin aer plăpând

arătând că totuşi ceva mai mişcă

în lumea aceasta.

Atunci am văzut. (Aşadar, nu insomnie, ci

trezire anume,

ca să vezi, să-nţelegi.)

Am văzut troiene de linişte cum vin şi ne-acoperă,

dune de linişte, avalanşe, uragane de linişte, munţi,

ţări şi continente de linişte, veacuri de linişte netulburată.

Mi-am dat seama: acum toţi suntem îngropaţi în liniştea mare,

cu începutul în cer şi fără sfârşit.

Pierduţi suntem în ea.

Precum bucăţelele de zahăr în samovarul cu apă, uriaş,

aşa oscioarele noastre şi îngrijorările ni se dizolvă

în liniştea mare, definitivă.

Nimeni n-o să ne mai găsească, nicicând.