Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie

        de Gabriel Chifu

O viziune: univers înşelător

Mă apropii păşind pe un pod de nisip

şi surprinzător podul nu se destramă sub paşii mei.

Deasupra capului am o propoziţie însufleţită,

parcă aş duce o torţă aprinsă.

La auzul ei

magnoliile înfloresc eruptiv

fără să ţină cont de gerul şi viscolul de afară.

La auzul ei

câţiva bătrâni care trec pe stradă

brusc se întorc în copilărie cu trupurile lor.

La auzul ei

durerea ni se desprinde din inimi uşor

ca un pui de pasăre care se ridică din cuib prima oară

bătând timorat din aripi.

La auzul ei

soarele nu mai pleacă de pe cer nici noaptea,

luminează întruna, ni se mută şi-n creier.

La auzul ei

o altă femeie stearpă naşte un prunc fără moarte.

Mă apropii pe podul de nisip care nu se năruieşte,

port deasupra capului

o propoziţie însufleţită. Încep

să mă cred izbăvitor. Atunci,

brusc,

acest univers înşelător ia foc,

arde în flăcări înteţite ca o foaie de hârtie mototolită

pe care era notată povestea.

 

Lava Vezuviului. O tristeţe de moarte

Se apropie

o tristeţe încifrată,

necuprinsă,

fără explicaţie.

O tristeţe grea ca o lespede,

o tristeţe de moarte.

N-avem cum să ne-apărăm de ea,

n-avem unde să fugim.

De neoprit, ne ajunge. Precum

lava Vezuviului. Care

i-a-ngropat pentru totdeauna

pe semeţii locuitori ai Pompeiului

aşa cum i-a găsit:

veseli

nepăsători

nesocotiţi

cu paharele-n mână

crezându-se veşnici.

 

De dragoste

Cum te-am văzut

am lăsat totul baltă,

am simţit nevoia din mine însumi

să fug şi să m-adăpostesc în tine,

acolo să mă-pierd,

cu tine, cu tine să m-amestec.

Şi chiar am sărit din trupul meu

cu un fel de disperare,

cum sari în fugă pe treapta

ultimului vagon

ca să prinzi trenul care a pornit.

Şi chiar am ajuns în tine

şi am rătăcit pe străzile tale enigmatice,

ameţit, uluit

ca prin oraşul Paris când l-am vizitat prima dată,

pe ploaie.

Şi chiar m-am contopit cu tine,

definitiv,

cum se amestecă mirosul de levănţică şi cel de trandafir

la începutul verii,

cum se amestecă sunetele de pian şi de orgă

în melodie,

cum se amestecă vişinele şi zahărul în dulceaţă,

cum se amestecă grenada cu trupul lovit.

 

Coşmar

Semănam cu un marfar fără frână

ce înaintează orb pe câmpul pustiu prin ceaţă

pe o cale ferată care nu duce nicăieri.

Eram istovit, eram golit de sens –

ah, îmbătrânisem.

Trăiam

legat la ochi cu o basma neagră

şi eram convins că am vederea bună.

Aşa, legat la ochi,

căutam un bănuţ (între timp scos din uz!)

care se pare că fusese pierdut

cândva, de mult, pe aici:

asta îmi ocupa tot timpul.

Apoi a bătut vântul stricând acest univers

care mă conţinea,

stricându-l ca pe o casă făcută din cenuşă.

Dar a venit în zbor un fel de om cu aripi.

S-a desprins de pe un vas ceramic grecesc

din secolul cinci înainte de Hristos,

unde era atât de bine pictat

că părea viu.

Şi m-a smuls din acest coşmar,

m-a luat cu el, s-ar fi zis că mă salvase.

 

În ţinuturile natale

Frigul izbucneşte din florile de lămâi,

ne biciuieşte peste faţă,

ne intră în ochi şi de aici

coboară în inimă,

face ravagii acolo.

Dar nu înţeleg cum de iese frigul tocmai din lămâii înfloriţi

şi cum de-a apărut livada asta de citrice aici,

în ţinuturile noastre natale,

unde vântul suflă zi şi noapte sub formă de

hohote de râs,

unde întunericul

ţine mai mult decât în orice altă ţară,

unde ploaia n-aduce murmure ale înaripaţilor,

e îngheţată şi mută,

unde apele au valuri

care împietresc în jurul trupurilor noastre

în vreme ce încercăm să le trecem înot

unde munţii sunt vii şi cresc neîncetat,

cresc spre cer, dar şi răsturnat, spre adânc,

cresc ameţitor, nebuneşte,

cresc până dincolo de lume

şi asta nu înseamnă nimic.

 

Veştile aşteptate

Veştile aşteptate din cer, tot mai rare. Aproape lipsesc.

Totuşi, când şi când, ni se pare că desluşim,

venind de sus,

frânturi de cuvinte, silabe însingurate,

exclamaţii neînţelese, tăceri de piatră.

Firimituri, firimituri de la cei din slăvi

ajung până aici. Dar, din ele,

pâinea cea mare s-o reîntregim

nu ştim, nu putem.

S-au tocit legăturile,

suntem de capul nostru,

până şi lumina parcă a devenit pământească,

are miros de om, nu de zeu,

şi un gust acrişor de caisă verde.

S-au tocit legăturile.

Ne îndreptăm în cu totul altă parte

decât credem că mergem.

Nu mai avem drum sub picioare, nici pământ şi

nu ne dăm seama de asta.

Trăim dezastrul

cuprinşi de o atroce euforie.

© 2007 Revista Ramuri