| 
 
 
 
 
  
 
 
 | 
				
				        | Poeziede Gabriel Chifu
 
 O viziune: univers înşelător Mă apropii păşind pe un pod de nisip şi surprinzător podul nu se destramă sub paşii mei.  Deasupra capului am o propoziţie însufleţită, parcă aş duce o torţă aprinsă. La auzul ei magnoliile înfloresc eruptiv  fără să ţină cont de gerul şi viscolul de afară. La auzul ei câţiva bătrâni care trec pe stradă brusc se întorc în copilărie cu trupurile lor. La auzul ei durerea ni se desprinde din inimi uşor ca un pui de pasăre care se ridică din cuib prima oară bătând timorat din aripi. La auzul ei soarele nu mai pleacă de pe cer nici noaptea, luminează întruna, ni se mută şi-n creier.  La auzul ei o altă femeie stearpă naşte un prunc fără moarte. Mă apropii pe podul de nisip care nu se năruieşte, port deasupra capului o propoziţie însufleţită. Încep  să mă cred izbăvitor. Atunci, brusc, acest univers înşelător ia foc, arde în flăcări înteţite ca o foaie de hârtie mototolită  pe care era notată povestea.   Lava Vezuviului. O tristeţe de moarte Se apropie  o tristeţe încifrată, necuprinsă, fără explicaţie. O tristeţe grea ca o lespede, o tristeţe de moarte. N-avem cum să ne-apărăm de ea, n-avem unde să fugim. De neoprit, ne ajunge. Precum lava Vezuviului. Care i-a-ngropat pentru totdeauna pe semeţii locuitori ai Pompeiului aşa cum i-a găsit: veseli  nepăsători  nesocotiţi  cu paharele-n mână  crezându-se veşnici.   De dragoste Cum te-am văzut  am lăsat totul baltă, am simţit nevoia din mine însumi să fug şi să m-adăpostesc în tine, acolo să mă-pierd, cu tine, cu tine să m-amestec. Şi chiar am sărit din trupul meu cu un fel de disperare, cum sari în fugă pe treapta  ultimului vagon  ca să prinzi trenul care a pornit. Şi chiar am ajuns în tine şi am rătăcit pe străzile tale enigmatice, ameţit, uluit ca prin oraşul Paris când l-am vizitat prima dată, pe ploaie. Şi chiar m-am contopit cu tine, definitiv,  cum se amestecă mirosul de levănţică şi cel de trandafir la începutul verii, cum se amestecă sunetele de pian şi de orgă în melodie, cum se amestecă vişinele şi zahărul în dulceaţă, cum se amestecă grenada cu trupul lovit.    Coşmar  Semănam cu un marfar fără frână ce înaintează orb pe câmpul pustiu prin ceaţă pe o cale ferată care nu duce nicăieri. Eram istovit, eram golit de sens   ah, îmbătrânisem. Trăiam  legat la ochi cu o basma neagră şi eram convins că am vederea bună. Aşa, legat la ochi, căutam un bănuţ (între timp scos din uz!) care se pare că fusese pierdut cândva, de mult, pe aici: asta îmi ocupa tot timpul. Apoi a bătut vântul stricând acest univers  care mă conţinea, stricându-l ca pe o casă făcută din cenuşă. Dar a venit în zbor un fel de om cu aripi. S-a desprins de pe un vas ceramic grecesc  din secolul cinci înainte de Hristos, unde era atât de bine pictat că părea viu. Şi m-a smuls din acest coşmar,  m-a luat cu el, s-ar fi zis că mă salvase.    În ţinuturile natale Frigul izbucneşte din florile de lămâi, ne biciuieşte peste faţă, ne intră în ochi şi de aici  coboară în inimă, face ravagii acolo. Dar nu înţeleg cum de iese frigul tocmai din lămâii înfloriţi şi cum de-a apărut livada asta de citrice aici, în ţinuturile noastre natale, unde vântul suflă zi şi noapte sub formă de hohote de râs, unde întunericul  ţine mai mult decât în orice altă ţară, unde ploaia n-aduce murmure ale înaripaţilor, e îngheţată şi mută, unde apele au valuri care împietresc în jurul trupurilor noastre în vreme ce încercăm să le trecem înot unde munţii sunt vii şi cresc neîncetat,  cresc spre cer, dar şi răsturnat, spre adânc, cresc ameţitor, nebuneşte,  cresc până dincolo de lume  şi asta nu înseamnă nimic.   Veştile aşteptate Veştile aşteptate din cer, tot mai rare. Aproape lipsesc. Totuşi, când şi când, ni se pare că desluşim, venind de sus, frânturi de cuvinte, silabe însingurate,  exclamaţii neînţelese, tăceri de piatră.  Firimituri, firimituri de la cei din slăvi ajung până aici. Dar, din ele, pâinea cea mare s-o reîntregim nu ştim, nu putem. S-au tocit legăturile, suntem de capul nostru, până şi lumina parcă a devenit pământească, are miros de om, nu de zeu, şi un gust acrişor de caisă verde. S-au tocit legăturile. Ne îndreptăm în cu totul altă parte  decât credem că mergem. Nu mai avem drum sub picioare, nici pământ şi nu ne dăm seama de asta. Trăim dezastrul  cuprinşi de o atroce euforie. |  |  |