|
Poezie
de Gabriel Chifu
O viziune: univers înşelător
Mă apropii păşind pe un pod de nisip
şi surprinzător podul nu se destramă sub paşii mei.
Deasupra capului am o propoziţie însufleţită,
parcă aş duce o torţă aprinsă.
La auzul ei
magnoliile înfloresc eruptiv
fără să ţină cont de gerul şi viscolul de afară.
La auzul ei
câţiva bătrâni care trec pe stradă
brusc se întorc în copilărie cu trupurile lor.
La auzul ei
durerea ni se desprinde din inimi uşor
ca un pui de pasăre care se ridică din cuib prima oară
bătând timorat din aripi.
La auzul ei
soarele nu mai pleacă de pe cer nici noaptea,
luminează întruna, ni se mută şi-n creier.
La auzul ei
o altă femeie stearpă naşte un prunc fără moarte.
Mă apropii pe podul de nisip care nu se năruieşte,
port deasupra capului
o propoziţie însufleţită. Încep
să mă cred izbăvitor. Atunci,
brusc,
acest univers înşelător ia foc,
arde în flăcări înteţite ca o foaie de hârtie mototolită
pe care era notată povestea.
Lava Vezuviului. O tristeţe de moarte
Se apropie
o tristeţe încifrată,
necuprinsă,
fără explicaţie.
O tristeţe grea ca o lespede,
o tristeţe de moarte.
N-avem cum să ne-apărăm de ea,
n-avem unde să fugim.
De neoprit, ne ajunge. Precum
lava Vezuviului. Care
i-a-ngropat pentru totdeauna
pe semeţii locuitori ai Pompeiului
aşa cum i-a găsit:
veseli
nepăsători
nesocotiţi
cu paharele-n mână
crezându-se veşnici.
De dragoste
Cum te-am văzut
am lăsat totul baltă,
am simţit nevoia din mine însumi
să fug şi să m-adăpostesc în tine,
acolo să mă-pierd,
cu tine, cu tine să m-amestec.
Şi chiar am sărit din trupul meu
cu un fel de disperare,
cum sari în fugă pe treapta
ultimului vagon
ca să prinzi trenul care a pornit.
Şi chiar am ajuns în tine
şi am rătăcit pe străzile tale enigmatice,
ameţit, uluit
ca prin oraşul Paris când l-am vizitat prima dată,
pe ploaie.
Şi chiar m-am contopit cu tine,
definitiv,
cum se amestecă mirosul de levănţică şi cel de trandafir
la începutul verii,
cum se amestecă sunetele de pian şi de orgă
în melodie,
cum se amestecă vişinele şi zahărul în dulceaţă,
cum se amestecă grenada cu trupul lovit.
Coşmar
Semănam cu un marfar fără frână
ce înaintează orb pe câmpul pustiu prin ceaţă
pe o cale ferată care nu duce nicăieri.
Eram istovit, eram golit de sens
ah, îmbătrânisem.
Trăiam
legat la ochi cu o basma neagră
şi eram convins că am vederea bună.
Aşa, legat la ochi,
căutam un bănuţ (între timp scos din uz!)
care se pare că fusese pierdut
cândva, de mult, pe aici:
asta îmi ocupa tot timpul.
Apoi a bătut vântul stricând acest univers
care mă conţinea,
stricându-l ca pe o casă făcută din cenuşă.
Dar a venit în zbor un fel de om cu aripi.
S-a desprins de pe un vas ceramic grecesc
din secolul cinci înainte de Hristos,
unde era atât de bine pictat
că părea viu.
Şi m-a smuls din acest coşmar,
m-a luat cu el, s-ar fi zis că mă salvase.
În ţinuturile natale
Frigul izbucneşte din florile de lămâi,
ne biciuieşte peste faţă,
ne intră în ochi şi de aici
coboară în inimă,
face ravagii acolo.
Dar nu înţeleg cum de iese frigul tocmai din lămâii înfloriţi
şi cum de-a apărut livada asta de citrice aici,
în ţinuturile noastre natale,
unde vântul suflă zi şi noapte sub formă de
hohote de râs,
unde întunericul
ţine mai mult decât în orice altă ţară,
unde ploaia n-aduce murmure ale înaripaţilor,
e îngheţată şi mută,
unde apele au valuri
care împietresc în jurul trupurilor noastre
în vreme ce încercăm să le trecem înot
unde munţii sunt vii şi cresc neîncetat,
cresc spre cer, dar şi răsturnat, spre adânc,
cresc ameţitor, nebuneşte,
cresc până dincolo de lume
şi asta nu înseamnă nimic.
Veştile aşteptate
Veştile aşteptate din cer, tot mai rare. Aproape lipsesc.
Totuşi, când şi când, ni se pare că desluşim,
venind de sus,
frânturi de cuvinte, silabe însingurate,
exclamaţii neînţelese, tăceri de piatră.
Firimituri, firimituri de la cei din slăvi
ajung până aici. Dar, din ele,
pâinea cea mare s-o reîntregim
nu ştim, nu putem.
S-au tocit legăturile,
suntem de capul nostru,
până şi lumina parcă a devenit pământească,
are miros de om, nu de zeu,
şi un gust acrişor de caisă verde.
S-au tocit legăturile.
Ne îndreptăm în cu totul altă parte
decât credem că mergem.
Nu mai avem drum sub picioare, nici pământ şi
nu ne dăm seama de asta.
Trăim dezastrul
cuprinşi de o atroce euforie.
|
|
|