Da, să nu repertoriem evenimentele ca pe mondenităţi, au trecut 25 de ani de la Căderea Zidului Berlinului. Da, au fost mesaje, intervenţii, oarecare tulburare mediatică şi pe plaiurile mioritice. Şi, iarăşi, da, oamenii par să realizeze că e vorba de un moment al despărţirii de iluzii, al delimitării de retorica şi ideaţia care au făcut posibile crimele comuniste. Oare? Ataşamentele faţă de idealurile „nobile„ ale egalitarismului se înmulţesc, pe fondul crezului că împărţirea lumii în bogaţi şi săraci ar fi voinţa crapuloasă a Occidentului arogant, inseminator abuziv, în raport cu popoarele, nu-i aşa?, mai mici, sfioase, , acum „vampirizate„ economic, după ce au trăit în surdina istoriei. Se poate detecta, fără un cutremurător efort hermeneutic, etiologia diformăţii: românii, culturali sau nu, au trăit istorii diferite, unii ca beneficiari ai comunismului, alţii dimpotrivă, iar destui habar neavând de acel toxic îndreptar, din 1848, al asasinului, numit Manifestul Partidului Comunist, care provoacă încă entuziasme pe un fond de amnezie şi anestezie. Şi, de fapt, nu, nu rezonează în urechea generală Zidul, deşi, virtualmente, îl are oricine în cap. Iarăşi nu, simbolistica lui şi, practic, gradul de generalitate care propulsează discuţia spre universalii, nu par să reţină atenţia prea mult, şi nici să emită semnale severe de avertisment. Problema pe care mi se pare că trebuie să o pună insistent omul de cultură, indiferent de genul în care se instalează, e aceea a transportabilităţii ideatice a limbii. Derivă de aici, da, încă o dată, şi în contra celor care spun, chipurile reglator, că să vorbim despre viitor, să lăsăm trecutul incomod şi pătat în spate, că sunt lucruri de rememorat, dure şi deloc necesare, la o adică, precum cel Zid, întâi ideologic, apoi şi material.

Consubstanţială ideologiei şi degradării valorii (prin întoarcerea ei pe dos) ni se prezintă şi pervertirea limbajului. Marx avea deja impresia că limbajul este destinat falsificării, că nu e decât un verbalism ipocrit şi cinic, iar în colectivitate nu prea foloseşte la comunicare (la cunoaşterea celuilalt în termenii toleranţei), ci la delaţiune. S-a scris mult despre limba de lemn – dar nu destul, pare-se, câtă vreme, prin câteva fraze cu promisiuni, poţi minţi multă lume, aceea uşor mesmerizabilă, cum ar veni, chiar specia noastră, conotată cu apelativul sapiens. Un om de mari resurse financiare, ultracunoscut cel puţin în sudul ţării, şi diligent, de altminteri, pe tronsonul lui de activitate, întrebat despre posibilitatea de a sprijini cultura, mi-a spus că îi pasă mai mult de flămânzii zonei şi de copiii săraci. Drept care va da bani în atari direcţii. Aici e confuzia, veche, stabilă şi, în ciuda faptului că nouă, care scriem, ni se pare banalitate, e un fapt abstrus pentru ceilalţi. Ce a afirmat omul de afaceri să însemne că faptul de cultură e un epifenomen, în raport cu preocuparea populară de a fugi după hrană? Să însemne că un scriitor trăieşte în luxură, că doar de-asta are răgaz să creeze, ignorând nevoiaşii? Să însemne că o persoană interesată de cultură e, cumva, dezumanizată, insensibilă, în idealismul ei, la suferinţele semenului, poate chiat falsă şi falsificatoare? Ei, bine (adică rău), ceva nu s-a propagat din lecţia Zidului. Noi vom continua să credem, dincolo de vitregia vremii, de orice fel, că prosperitatea autentică a individului se atinge atunci când îşi înfiripă o bibliotecă şi înţelege de ce e diferit de animale.

Să reproiectăm cadrele frisonante din Fahrenheit 451, filmul lui Truffaut despre anatemizarea cărţilor, al cărui parti-pris ideologic este dinamizat prin intriga stil detective-story a vânării suspecţilor. Suspecţi sunt, aici, cititorii, a căror activitate e demonizată de societatea pusă la punct ca un mecanism previzibil. Finalul e simptomatic prin acea imagine a coloniei de proscrişi în care fiecare a memorat o operă clasică, fiind apelabil cu numele aceleia, din moment ce existanţa lui se justifică prin perpetuarea anamnetică. Criza analizată de regizor pare să actualizeze date din Republica platoniciană (II, 13), unde poeţii erau repudiaţi pentru „înşelăciune„ – şi numai ei: condamnaţi erau şi ceilalţi „imitatori„ „în figuri şi culori … în muzică … rapsozi, actori, dansatori„. Reprezentări apocaliptice, aşadar, sau, mai degrabă, postapocaliptice, în filmul lui Truffaut, condus de mitul Păsării Phoenix: literatura renaşte, deţinînd atributele invincibilităţii şi ubicuităţii. Refuzul literaturii, pe baza acuzaţiei de impietate şi inutilitate (v. Platon, Fedru, 274-276, a), a putut deveni rejecţie în numele unui sistem crapulos precum nazismul, cu arderea volumelor sinonime cu instinctul libertar. Dar toate acestea fiind istoricizate, sunt evidente. Sau, cum spuneam, aşa ni se pare nouă, cei care nu am vrea să ni şteargă memoria.

Un ilustru politolog (discipol al lui Raymond Aron), Pierre Manent, în a sa Istorie intelectuală a liberalismului, notează o frază-cheie pentru „investigaţia„ noastră: „Cuvântul capital este cuvîntul influenţă. De cînd oamenii trăiesc în societăţi, acestea nu se menţin decât prin influenţa, prin acţiunea pe care le exercită unele asupra celorlalte. Cu cât această acţiune este mai vie şi mai diversă, cu atât societatea este mai civilizată, cu atât omul îşi dezvoltă facultăţile„. Influenţa aceasta, în sensul benefic, noi o vedem legată indiscriminabil, de cultură. Vedem mulţi nostalgici, şi nu sensul literar. Unii ştiu vag de Zid, dar oftează. Nu vor răspunde la următoarea întrebare simplă, pe care, de fapt, nu prea şi-o pun, şi nu le-o punem nici noi, din motivul, şi mai simplu, că nu poţi sili pe cineva să gândească: la ce bun efortul imens de a edifica un sistem care n-a lăsat în urma lui decât praful şi pulberea civilizaţiilor pe care le-a atins? Ce abisuri ale structurii umane au declanşat teroarea comunistă, ducând-o, sinergic, spre inovaţii cum a fost, spre pildă, fenomenul Piteşti (pare-se unic în universul concentraţionar), în cadrul căruia victima devine, la rându-i, călău, ca să elimine astfel orice formă posibilă de redempţiune? Când reuşeşte insul violent – răspândit pe toate coordonatele spaţiale şi temporale – să devină altceva decât ceea ce ar merita, adică un candidat la ipostaza de infractor de drept comun? Extremistul s-ar putea să ajungă nu după gratii, ci direct la putere, atunci când îşi spune revoluţionar. Zidul, ideologic, îşi exercită, şi o va face, în continuare, cele patru funcţii esenţiale: instrument al puterii, mecanism de apărare împotriva informaţiei, pretext de a se sustrage moralei şi mijloc de a anula criteriul experienţei, eliminând (sau suspendînd la nesfîrşit) criteriile de reuşită şi eşec. Privite sub raportul acesta, în mod precis, al ideologiei (vezi orwellianul Minister al Adevărului!), dezastrele din ţările marxiste (inclusiv foametea cu forme catastrofice, de medievală amploare), se pun exclusiv pe seama duşmanului extern (imperialist, desigur) sau a sabotorilor interni, plătiţi, la rându-le, evident, de agenturile străine. Niciodată nu este vinovat revoluţionarul, care va fi, desigur, cum altfel, de stânga.

Aşadar, mă gândesc la un îndemn, adresat evident, prioritar, însumi, să medităm la Zidul acela, la cei care l-au fabricat, apărat şi la urmaşii lor mascaţi în retoricieni democratizanţi.