Tabloul literaturii, al oricărei literaturi, nu s-a suprapus niciodată unei galerii de portrete exemplare moral ori suave comportamental. Nimeni nu va putea pretinde, în sensul precis că nu se poate forţa atare aspect, ca un scriitor să ridice piatra împotriva confraţilor, în speranţa că asta va schimba ceva axiologic. În speţă, atitudinea nu ar conta, moneda curentă fiind invocarea valorii, a ceea ce se cheamă, îndeobşte, şi absolut nebulos, talent. Şi, totuşi, atitudinea ni se pare crucială, dincolo de alte dimensiuni ale aşa-zisei emancipări a cuiva, de regulă tânăr, precum câmpul de activitate, net primenit terminologic (oare şi valoric?), autoritatea epistemică sau postura de crainic al unor modern times, dar nu în sensul lui Chaplin, ci în direcţie apăsat vindicativă. A fi tânăr e un mare merit, în ordine biologică, şi singurul lucru important pare – şi chiar este! – modul în care îţi vei cheltui acea energie destinată, hčlas!, estompării. A fi senex e, de asemenea, un merit, însă doar în ochii celor care captează ceva gnoseologic din „obsoletul” cine nu are bătrâni, să-şi cumpere.

Dar a institui şi propaga beligeranţa între generaţii, dramatic şi nespus de întristător, când vorbim de academici, a nu mai ţine seama de nici un fel de înţelepciune, antică, renascentistă sau contemporaneizată new-age-ist, înseamnă a crede că lumea începe cu tine. S-ar cere o revoluţie, nu? Vechile structuri, osificate şi strâmbate de anchiloză, să fie aruncate peste bordul râvnei tranzienţe, iar în locul lor, dar cu acel capital simbolic autentic, anume acela dobândit tot cu senecţi şi poeţi laureaţi, să ne instalăm noi, tinerii. Atunci, nu-i aşa, schemele considerate revolute ar fi renuvelate, doar pentru că voinţa de putere ar intra încă o dată pe tapetul hermeneutic. A fost analizat Wille zur Macht în toate felurile, dar nu trebuie să fii doctor în filosofie, istorie sau sociologie ca să înţelegi că un morb al suprematismului poate fi încuibat în oricine. Iarăşi, ni se pare futil să accesăm ancadramente psihanalitice pentru a demonstra că ambiţiosul, în accepţia de pofticios după funcţii, raportează, sub hipnoză ori nu, frustrări felurite, y compris că nu este el masculul alpha în nu ştiu ce grup de joacă (aici nu mai contează dacă scenariul e din pânza lui Breughel sau din interpretările lui Lacan. Reţinem, compactând zdravăn, ambiţul).

Un ambiţ le dă ghes, de fapt, unor literaţi, unii stimabili, universitari, ştiutori de carte, să-l conteste pe Nicolae Manolescu şi, subsecvent, să pună sub semnul întrebării onorabilitatea conducerii Uniunii Scriitorilor din România. Cum spuneam, a invoca entropia vârstei e peste măsură de plictisitor – asta e secretul lui Polichinelle. Există, desigur, şi paricidul intelectual, invocat, dacă ne raportăm la un impact, deloc neglijabil, din ancien régime, al Jurnalului de la Păltiniş. Şi, până la un punct, e justificabil să indici retoric sau să ilustrezi, prin propriile-ţi acte, că nu poţi creşte tu, mlădiţă estudiantină, la umbra unui copac din genul aceluia care te fură de seve şi te privează de lumina clorofizantă a recunoaşterii individuale. Puzderia de argumente în chestie, pro şi contra, sunt cunoscute cititorilor fideli ai Ramuri-lor. Sunt catilinari înnăscuţi, unii, alţii aliaţi de ocazie, câţiva naivi (id est, de bună credinţă, dar şi buni de dus de nas), fapt e că USR, ca entitate independentă, riscă să fie percepută ca un teatru mai mic, dar la cote similar meschine, în relaţie cu scena politică, aceea plină de zgomot şi de furie. Nimeni nu a solicitat vreodată consens, necum egalité sau fraternité (asta au cerut, într-adevăr, comuniştii, cu rezultatele ştiute ale inversării valorilor), dar politeţea, în orice controversă, precedă invocarea valorii literare. Nu e poprire nici pe contestarea vreunui preşedinte de stat, după cum nici pe a unui preşedinte de scară de bloc socialist; nu are cum, iarăşi, să dea cineva ucaz pentru încremenirea canonului sau pentru infailibilitate estetică. Unul şi acelaşi autor a comis cărţi bune, urmate de eşecuri, sau invers. Un doctorand a pornit la drum sub oblăduirea unui coordonator – nimeni nu-i va cere temenele profesorului, nici mulţumiri măcar. Ceva supraordonat s-ar putea să-l chestioneze pe emergent asupra a ceea se numeşte, cu termeni vetuşti-kantieni, rău prizaţi de acei contestatari ai lui Nicolae Manolescu, spre pildă, conştiinţă.

O întrebare, în aer, e de formulat tale quale: cine e mai reprezentativ, ca să zic aşa, decât actualul preşedinte al USR pentru breaslă? E atât de limpede! Abordarea presupune, doar, o uşoară încordare a memoriei. Există, dintotdeauna, şcoli, mode, grupuri (de presiune sau nu), grupuscule, dizidenţi, cafenele judeţene, animatori sau agitaţi culturali pur şi simplu. Cu toţii trăiesc şi respiră, dezinvolt cât le permite daimonul personal, sub acelaşi cer – eu, unul, n-am văzut vreo încercare de limitare a oxigenului lor. Dar tocmai aici e nex-ul jocului democratic, laolaltă sunt valoarea şi ruina sa: sistemul ajută, iar tu îl conteşti beneficiind de el. În linii mari, profitorului de lucruri pe care le dezavuează i s-ar spune pervers. Sau perfid. Marxiştii ar fi, desigur, indignaţi, dacă s-ar gândi la guru-ul lor trăitor prosper la Londra, dar visând la anihilarea lumii aceleia. Impulsurile egalitariste, că aici voiam să ajungem, ne vor fi ajuns: a demonstrat-o, pare-se nu îndeajuns, deşi pentru noi e ceva din capitolul lecţii capitale ale maeştrilor (dar ce-i pasă socialistului de maeştri? – vezi mai ’68 parizian), un Karl Popper, în Societatea deschisă şi duşmanii ei. Simplificând brutal: tu deschizi discuţia, primii care vor veni, dintre guralivi, vor dori arena pentru a te împroşca noroios. Îi publici, uită. Nu-i publici, eşti tiran. Ai o vârstă respectabilă? Tot failibil eşti, cu lecturi rămase, chipurile, ancorate în mezozoic. Ce pierd din vedere contestatarii de felul acesta, acuzatori pe sectoare socotite de ei concrete, şi cu duplicitatea neculciană a lucrurilor reconoscute oblic, spre a servi, însă, ca lance, e că acest domeniu umanist pe care îl servim ar trebui să fie formator, mai ales că mulţi dintre actanţi sunt profesori. Când studenţii, sau alţi privitori ai floretei verbale actuale, aceea legată de o reformă nenecesară în USR, văd ce se întâmplă, şi cu ce accente emoţionale, to say the least, încep să nu mai creadă în valorile în care credem toţi. Ca manifestări publice, unii se pare că au uitat că, înainte a ne proclama valoarea literară, aceea, oricum improbabilă, dincolo de mode şi timp, valorile principale ale seriozităţii noastre în propriii-i ochi rămân civilitatea, un anumit simţ al precedenţei şi intuiţia că aceia care ne privesc ar putea face aceleaşi fapte precum noi. Pe scurt, mulţumiţi sau nu de cota noastră, aici sau în ceruri, tot atitudinea ne defineşte, autori mai mari sau mai mici, mai vizibili ori mai discreţi, posesori de pet au ba, şi de toate religiile politice.