S-ar zice, pe urmele proprietăţilor găsite de Socrate daimon-ului, că entităţile volatile care te vizitează şi-ţi conduc paşii spre ieşirea din discursul pedestru înseamnă ceva de bine. Există, desigur, şi agenţi aerieni generatori de stări tulburi, ca în Zburătorul lui Heliade, dar sensul general, iniţiatic fiind, tot întremător este. După cum extazele consemnate şi comentate de un Culianu sau de un Castaneda, chiar dacă cei doi nu se agreau, conduc la stările de graţie care pot lua parte, cumva, la crearea unui patrimoniu. O zestre, cu alte cuvinte, disponibilă şi acelora nevizitaţi de muze, dar semeni, antropologic vorbind, ai „iluminaţilor”. Creştinismul, în principiu, dezvoltă şi propagă mărturii ale revelaţiilor unor credincioşi beatificaţi ori sanctificaţi ulterior. Enumerarea, selectivă, a unor nuclee, intelective sau intuitive, cu rol de propulsor ori de deflector al activităţilor umane curente, ar putea înclina spre conotarea pozitivă a întâlnirilor lui homo sapiens cu altfelitatea. Ce te faci, însă, când minţile, atât de uşor de corupt, ale muritorilor, vorba raisonneur-ilor din saga lui Tolkien, când li s-a înfăţişat puterea supranaturală sub forma inelului blestemat, se branşează la muze „negre”, dintr-acelea apte doar pentru distrugere?

Scriitorii, artiştii, în genere, merg, într-o reprezentare ideală, fiecare cu muza sa, şi ar prefera ca ea să fie omniprezentă, precum umbra. Să nu facă nazuri, să nu-şi declare indisponibilităţi când ţi-e lumea mai dragă, să funcţioneze şi în somn, irigându-ţi ogoarele minţii responsabile de creaţie. O muză potentă ar transforma cele mai plate şi aride circumvoluţiuni în adevărate câmpii ale Nilului fertilizat de Ra. Doar că muzele, într-o ierarhie a deităţilor feminine, ocupă un glorios loc prim în privinţa capriciozităţii, sunt indomptabile, ca să nu mai spunem că, provocate excesiv, se dovedesc mai dure decât Eriniile. Aşa se întâmplă cu cercul poeţilor scremuţi sau al prozatorilor care te fac să leşini de plictiseală. Din rândul celor nebăgaţi în seamă de muze şi, subsecvent, de critici, se recrutează membrii activi ai caracudei, care, dincolo de situarea istorică ştiută, desemnează coagularea transpartinică de resentimentari, grosso modo de cârcotaşi la adresa Establishment-ului, de orice natură ar fi acesta. Undeva, cel puţin dacă punem preţ pe reflecţiile unui la Rochefoucauld, e o problemă de cât te duce mintea: „Oamenii cu inteligenţa mediocră înfierează de obicei tot ce le depăşeşte puterea de înţelegere”. Altfel spus, valorile inaccesibile lor sunt deprivate de valoare. Însă respectiva valoare, alungată pe uşa personală, se întoarce pe fereastra publică a vanităţilor general umane, sub forma perfidă a ceea ce numea Adler, la peste 200 de ani de moralistul francez, autoestimaţie. Ca formă de autointoxicare psihică, autoestimaţia s-ar cuveni să stârnească, prioritar, interesul unor anumiţi medici. Şi un copil mai răsărit, adică premiant pe bune, nu ca beizadea, şi neplagiator, ar întrevedea chipul clinic al maniei persecuţiei la cei care văd doar disfuncţiile sistemului, care ar deveni subit infailibil dacă ei înşişi s-ar afla la timona lui.

Fenomenologia frustrării se poate constitui cam toată pe această maladivă pasiune a răzbunării imaginare. Partea realmente dramatică pentru confraţii noştri veşnic nervoşi şi rude bune cu balzaciana la rabouilleuse, intervine atunci când invidia şi neputinţa asociată ei de a căpăta poziţia dorită devine destin. Ca orice implacabilitate, destinul acesta mic îşi cheamă în ajutor agresivitatea, tot o consecinţă a automistificării în legătură cu realele cauze ale neputinţei proprii. Cutare scrie o carte lăudată, altul ia un premiu prin vot secret, aşadar expurgat de blestemul erei suspiciunii: e mâna caracudei!, strigă, preferabil pe blog, caracuda autentică, suspinătoare după măriri şi nostalgică, evident, în raport cu o epocă în care ierarhiile se dictau şi cel care nu văzuse vreo muză la faţă putea să troneze discreţionar, reprimând vocile libere. Bizar, ai spune, cel puţin aparent, judecând după faptul că mulţi dintre oftătorii după un regim al datului cu barda sunt destul de tineri. Ce-i uneşte, după cum se vede fără ochean, întors ori nu, pe amatorii de justiţia lor înşişi de ieri şi de azi, e un abur de teorie marxistă a nivelării valorilor. Dacă tu capeţi lauri, eşti lacheul cuiva, dacă el primeşte o coroniţă, ceva, s-a făcut dreptate. Iar o muză întunecată, mustind de ironie, jubilează. Omul resentimentului, ne previne Max Scheler în studiul omonim, are o logică binară inamovibilă: îl vom lăuda pe un X, cu toate forţele, pentru a lovi în Y, un longeviv care se încăpăţânează să rămână lucid şi creator. Nişte muze soioase şi ieftine ca florile furate din cimitir şi revândute clienţilor pe la mesele târzii nu se dezlipesc de obidiţii care, în tavernă sau la terasă, după datele meteo, se sumeţesc la răstimpuri, amintindu-şi nobleţea romantică a lui „Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă!”. Numai că în gura lor execratoare orice scenariu justiţiar e inevitabil corupt. Spaima lor de universalii, de canoane comportamentale, e atât de mare, încât se aud glasuri, şi tot mai des, care îşi cauţionează resentimentele în „sănătoasa” repudiere a unui singur pol de putere, pericol, chipurile, pentru ierarhizările alternative, dar alibi excelent pentru dispersie şi confuzie voite. Mă tem că tot bătrânul Scheler deţinea măcar o câtime de adevăr, ca adept al maximalismului etic (ca şi un Nietzsche, de fapt), când punea, în contrapartidă, organul şi instrumentul, conştiinţa şi ansamblul şmecheriilor care o mimează. Discuţia, practic, angajează multiple sonerii de alarmă, pentru că se poate ajunge, sub aceste muze neliniştitoare, la „dominaţia celor slabi asupra celor puternici, a celor isteţi asupra celor nobili, a simplelor cantităţi asupra calităţilor. [E] un fenomen de decadenţă prin faptul că înseamnă, de fiecare dată, o cedare a forţelor centrale, călăuzitoare din om [subl. autorului], în faţa anarhiei aspiraţiilor sale automate – o uitare a scopurilor din cauza dezvoltării unor simple mijloace”.