Veleitarii n-au vârstă, nici ţarină ori zarişte. Îi uneşte doar lipsa talentului, dubios de buna părere despre ei înşişi şi, în anumite momente când li se pun la îndoială calităţile artistice, insolenţa. Precum rozătoarele, s-au înmulţit peste măsură în ultimul timp, ajungând să creadă că ei sunt chiar măsura. Adică cei „mici”, oameni care se dau drept modeşti, dar în care urlă vanitatea, confruntaţi cu cei „mari”, vinovaţi că nu-i elogiază, că nu îi lansează sau nu le scriu prefeţe la ultra-modestele lor producţiuni. Că aceia cu tulburări de personalitate sunt numeroşi în vremurile de astăzi, pline de ameninţări difuze, la nivel global, ar fi de înţeles până la un punct: se tot raportează cazuri de bovarism clasic, dintr-acelea „încununate” cu sinucidere, după cum luăm act, fără prea mare entuziasm, de tot felul de derapaje ale persoanelor timide până mai ieri, aproape necuvântătoare, devenite acum belicoase până la scrâşnet. Metanoia? Nici vorbă, câtă vreme la mijloc sunt doar ambiţii, pedestru, răspicat expuse, mai ales prin suavul „Vreau!” (cutare emul al lui Nietzsche ar da like la asta). Dar faptul că te urmăresc, că n-ai cum să te deghizezi, ca în detective stories, că îţi cunosc locul de muncă şi revin acolo neobosiţi şi neconsolaţi, deranjându-ţi colegii şi remarcându-se prin stângăcii agresive, asta deja înseamnă că bruma de literatură parcursă le-a făcut un foarte mare rău, existenţial şi epistemologic.

Că sunt străini de spirit nu-i împiedică să formeze ad nauseam numerele de telefon cu potenţial util, pentru a alterna, grotesc şi cu mârâituri ubueşti, rugăminţile cu imprecaţiile. Ai zice că e o specie chiar nouă, neomologată, deocamdată, de critici: bube, mucegaiuri şi noroi, la propriu, pe aversul personalităţii respective, o salivă mieroasă cu risc diabetic, pe revers (vreun emul arghezian nu ar da like). Veleitarul, specialist în această struţo-cămilă stilistică, te va identifica şi-n gaură de şarpe, enunţând şi ceva inteligibil, din zona nemuritoarei inteligenţe a vindicativului: să ştiţi că nu scăpaţi de mine! În afară de reacţia normală, aceea de a-i ignora pe aceşti obidiţi şi năpăstuiţi care nu şi-au descoperit identitatea în lume, un răspuns ar fi urarea de a scăpa limba română de furor-ul lor autolaudativ, din care a dispărut orice întristare ori suspin dubitativ la adresa sinelui (să revedem, totuşi, la răstimpuri, părerea despre sine a lui Socrate). Veleitarul, deşi nu are cum să înţeleagă grozăvia asocierii unor noţiuni-realităţi care vin din comunism, vede în sistem un fel de românitate omogenă, de tip metafizic (suntem ca fraţii, nu?, ne permitem, de pildă, să ne sunăm la orice oră, în total dispreţ faţă de codul manierelor), izolaţionistă şi mordantă, la nevoie. Spaţiul literar n-are nici în clin, nici în mânecă, orice-ar fi, cu omogenitatea. Dimpotrivă, el acţionează ierarhizant, spre mândria unora, spre ciuda altora. Cei din urmă reprezintă, e adevărat, masa critică, dar în arte democraţia e la fel de binevenită ca bucatele private de sare.

Veleitarul trăieşte în corpul său simbolic, de o flagrantă sănătate mistică, şi întrevede, peste tot, pericolul avarierii stării lui bune. Drept care devine reactiv şi ameninţă cu ce-i vine în minte în ordine coercitivă, ca în vremurile dreptăţii unice, emanată de Partid: minister, şefii şefilor, segmente ale justiţiei. Să le fie, cumva, ruşine, cu amestecul, de speţă caragialescă, de patetisme şi rigidităţi, un caraghiozlâc impecabil? Exclus: termenul ruşine nu concordă cu retorica autoimpunerii. Să le pară, cumva, fraudă logică – cea mai gravă dintre fraude – faptul că nu vei obţine niciodată ceva, în cazul literaţilor, acea râvnită recunoaştere, printr-un ritual de ameninţări? Dacă ar funcţiona numita logică, persoanele cu pricina, care suferă de dedublare, şi-ar vedea de o meserie la care s-ar pricepe, chiar dacă ea ar fi boicotată din nomenclatorul elitist al unui Noica (nu facem nimic, n-avem cum, cu l’épicier, pentru simplul fapt că el „nu a făcut nimic ca să fie” – răspuns întrebării pe care i-a adresat-o Pierre Emmanuel: „Mais qu’est ce que nous faisons avec l’épicier?”). Tensiunea dintre idiomatic şi universal este resimţită de veleitari în felul următor: idiomaticul se compune din ei, iar universalul se traduce prin putinţa de a înjura orice aspect care nu încape în acel idiomatic. Oricum, ei nu bat până la orizontul care face diferenţa între aleşii spiritului şi teluricii care compun problematica unei vieţi doar în termeni administrativi, de funcţii sau de presupuse privilegii. Mai grav este că veleitarii se implică sinergic ori de câte ori intră în discuţie instituţii cu tradiţie, cu o seriozitate care nu are cum să nu fie tradusă în grile şi condiţii de eligibilitate. Miticismul însă revine ca un virus de gripă mutant: regulile sunt un moft. Ce validează meritele pentru alţii, respectiv ecouri semnate de nume respectabile, pentru ei se dovedeşte redundant, pentru că au reuşit contraperformanţa de a-şi îndepărta, ireductibil, numele respectabile, tocmai prin amestecarea reliefului de creastă cu văioagele insalubre în care se aude, obscen, fojgăiala resentimentelor. Şi nu sunt nici măcar gasteropodele poetului, nici măcar succedanee corupte ale lor... Până la urmă, renunţarea la politeţe echivalează cu demisia din orice domeniu, darămite din pretenţiosul şi degrabă vărsătoriul de „sânge” nonvaloric: domeniul artistic.