S-ar cuveni, după părerea noastră, să vedem lucrurile, principial, astfel: orice instituţie a statului ar trebui să fie o instituţie de cultură, în sensul larg că cetăţeanul, de orice condiţie, şi-ar putea îmbogăţi cultura după un contact cu „autorităţile”. Intrând, cu treburi telurice, moromeţiene, în primării şi prefecturi, în bănci sau regii, respectivul cetăţean poate dobândi, spre pildă, sensul unor concepte reglante precum sistem, ierarhie, lege, democraţie etc. Mai presus de toate, cel crescut, din sărăcie, bat-o vina, sau, dimpotrivă, din răsfăţ financiar, în proximitatea comportamentului injurios, poate asimila noţiunea de politeţe. Or, politeţea nu ţine de cultură – pur şi simplu o reprezintă. De aceea, fiecare oficial, decident sau nu, îşi asumă un rol culturalizator, chiar dacă nu s-a gândit la acest aspect atunci când a fost învestit cu o funcţie de oarecare anvergură. Retorica instituţională, necesarmente funcţională, nu are cum să fie racordată, mai ales la o primărie micuţă, la Platon ori la Plethon. Primarului respectiv, confruntat cu problematica accesibilităţii ambulanţelor în comunitate, în condiţiile lipsei fondurilor, adică a suportului politic, nu-i arde de lectură, necum din Lyotard sau Vattimo, de unde, totuşi, ar învăţa cam unde se situează, pe scara istoriei, în mod real, umanitatea pe care o gospodăreşte.

Chestiunea cu (auto)situarea se dovedeşte esenţialmente culturală. Să lăsăm, totuşi, în analizabilitatea lor, microaglomerările de la noi, deşi ele merită o soartă care să nu ne mai amintească, la infinit, de condiţia ruralităţii paupere de la Agârbiceanu ori Sadoveanu. Să ne gândim, puţin, la urbanitatea care ar trebui să ne legitimeze, în toate sensurile ei. În ce măsură ceea ce numim, de-acum, landmarks ale unui oraş emană cultură? În ce măsură o ilustrează şi o apără? Nu discutăm, evident, de repere precum universitatea, teatrul, muzeele, opera şi alte întrupări simbolice de acelaşi gen, dedicate, istoric, ridicării naţiei. Discutăm despre motoarele financiare care asigură, iarăşi, principial, statutul unui oraş. Cultura nu produce cash; ea consumă, şi încă mult, dar e un act de cultură în sine să realizezi asta, şi mai ales să distingi un ins cu incontinenţă scriptică – care, de regulă, e şi logoreic şi ubicuu TV – de ceea ce e relevant, consistent, clasicizabil şi, îndeobşte, nu se leagă de hăulitura naţionalist-populistă. Ca edil, e posibil, dacă nu ai background-ul adecvat, să fii egalmente emoţionat în faţa unui rapsod popular, costumat şi el, emoţionant, cu straie din veac, şi a unei orchestre care interpretează Mahler. E dreptul tău inalienabil. După cum e la fel de posibil să confunzi însumarea de aşa-zise acţiuni culturale cu evenimentele legate de nume relevante, recognoscibile şi respectate naţional. Cu toţii suntem supuşi erorii identificării sociale a cuiva, e legea firii, dar nu e firesc să facem confuzii axiologice. Nu ne pricepem în cutare domeniu – nu-i nimic, s-a inventat consilierul. Şi aici ne gândim ceva mai mult de două cuvinte: cum îţi selectezi, tu, ca edil ce întruchipează impersonalitatea (căci personalitatea ta o laşi, conform tuturor uzanţelor civilizate, la uşa instuţiei, întrucât ea te va servi doar pe tine, şi nu interesul public), nişte sfătuitori adecvaţi? Pe cât de uşor de răspuns, în absolut, pe atât de anevoios în relaţie. Oamenii care trăiesc nu din cultură, ci pentru cultură au, curios lucru!, pentru urechile publice, acelaşi vector avântat al discursului ca şi în clientelarismul politic: toate lumea doreşte o altitudine superioară a neamului. Şi atunci, cum deosebeşti vocea autentică de aceea a demagogului care îşi tipăreşte cărţile – maculatură curată – pe spezele statului? Cum deosebeşti un încropitor de un creator?

Noi credem că foarte simplu, după formula dovedită de istorie, oricum dacă respectăm nişte tradiţii, ca infailibilă: spune-mi cu cine te aduni, ca să-ţi spun cine eşti. Clienţii unui cerc de putere sau financiar (totuna!) asezonat cu fonduri culturale împrăştiabile nu sunt asimilabili, automat, oamenilor de cultură. Din atare motiv, printre altele, criticii literari, de exemplu, nu sunt deosebit de agreaţi, pentru că îşi rezervă dreptul de a da verdicte, inclusiv prin tactica tăcerii, în situaţii paralele cu acelea instituţionale. Verdicte argumentate, desigur, şi nu izvorâte dintr-un impuls autoritarist. Oricum, nemulţumitul narcisiac, în faţa verdictului, se va inflama şi va ameninţa, fiindu-i imposibil să înţeleagă faptul că o singură fiinţă, civilă tale quale, poate opri un traseu pernicios. E stigmatul comunismului, vizibil, din păcate, şi la generaţii tinere: invocarea unei presupuse valori personale, cuplate, compulsiv, cu un front instituţional, pentru a se legitima. În ai cui ochi? În aceia ai unui om independent, niciodată. Aşa încât, până să ajungă cultura la instituţii, pot să ajungă instituţiile, dacă vor prestigiu cu adevărat, la cultură. Dacă mă întreabă cineva ce însemnează aceea autentic, aş zice nu ştiu, şi ar fi fals, chiar fariseic. Ceva ştiu: a fi autentic înseamnă a fi necumpărabil, şi, mai ales, să nu te oferi spre cumpărare. Să cunoşti ceva istorie, nu neapărat din Vlad Georgescu (îl invoc pentru că acolo găseşti nişte descrieri atroce ale trecerii de la om cumsecade la comunist), din Neagu Djuvara, Lucian Boia sau din Adrian Cioroianu, ajută să te raportezi la „ideea” lui Lenin: un intelectual e cineva în căutare de stăpân. Dacă mă întreabă cineva ce însemnează aceea independenţă de spirit, aş zice, iarăşi, nu ştiu. Nu am siguranţa altora să îmi închipui că n-am făcut, cu sau fără voia mea, concesii (am trăit, vai!, în comunism, în ale cărui reziduuri unii îi venerează încă pe Marx, pe Sartre sau Ceauşescu). Şi totuşi, cunosc, recunosc oarece: acea independenţă e numai a ta; „hrănită” prin instituţii, devine a tuturor. Ceea ce chiar ar însemna democraţie. Cu o simplă condiţie, abstractă, culturală respectiv: edilul să internalizeze noţiunea.