Spontan ori scormonit de media, neamul îşi arată virtuţile, reale, controversabile sau bizare, dintre ele nelipsind vreodată o sănătoasă mefienţă în raport cu educaţia, şi, subsecvent, cu lectura. Şi nu măsurăm aici cultura românului, aspect implauzibil la oricare alt locuitor al planetei, ci luăm act de reactivitatea sa la cele culturale, aceea perfect sesizabilă în apetitul pentru ştirile cu dascăli corupţi, violenţi sau altfel malformaţi, ori pentru luptele intestine din sânul intelectualităţii artistice, în genere. Ca să urmărească scandalul, mioriticul, atestat din veac drept reticent la carte (la bibliografia minimală, vezi Costin, Neculce, Cantemir, Dinicu Golescu, Creangă, Sadoveanu, D. Drăghicescu), e capabil să abandoneze, provizoriu, serialul preferat sau reveria bovarică în faţa hoţilor naţionali, cărora, într-un bovarism inconştient, le visează averile. Nimic nu i pare însă mai apetisant decât să observe cum tagma profesorală e umilită, marginalizată salarial, ba chiar din ce în ce mai ocolită de categorii tot mai largi, pentru că e la mintea cocoşului că un om al catedrei poate interveni în discuţie să te corecteze când nu faci acordul gramatical.

Or, se ştie că mioriticii se cred infailibili şi să nu vină cineva să le explice lor ceva, orice, nici din exterior (psihoza, practic isteria că străinii ne deteriorează viaţa), nici din interior, de la apostolii care veghează, cum pot, igiena limbii române (Goga s-ar răsuci în mormânt). Dacă proasta informare ar mai scuza (deşi, logic, e impardonabilă absenţa informaţiei în legătură cu, vai!, continentul pe care te afli, darămite cu vreun neologism intrat, de fapt, de mult timp în uzul comun, adică şcolar), nimic nu constituie alibi pentru sforăitoarele prăbuşiri verbale ale aleşilor, exponenţilor şi ale altor bogătaşi care au atins dificultatea majoră a fiinţei-în-lume, aceea de a nu mai şti ce să mai facă – exemple, puzderie – cu banii. Fuga de orice răspundere, ca şi fuga de orice regulă pledează şi pentru frazele aparent prăpăstioase pe care le scriem aici: dacă violăm sau ocultăm legea, de ce ne-ar păsa de nişte norme lingvistice şi, la urma urmei, de bun simţ? Pentru că, în lipsa sistemului axiomatizant, orice poate pretinde că pirita e aur şi că naţionalistul şovin e patriot. După cum, iarăşi, există riscul să tot auzi gugumănia pe care o credeam apusă precum ciuma, conform căreia comunismul a avut unele puncte execrabile, unele contestabile dar şi altele, vezi bine, lăudabile, veritabile surse de bucurie. Ce fel de bucurie va fi fiind aceea de a fi chinuit, cenzurat şi de a tânji după o carte pe care cenzura ţi-o interzice, ameninţându-te, în schimb, cu detenţia? Aşa ceva îţi aminteşte de aberaţia, numită de naivi ori interesaţi dialectică, a lui Noica din Rugaţi-vă pentru fartele Alexandru. Hai să ne iubim călăii, care au securizat aruncarea spiritului într-o celulă destinată formelor parazitare de viaţă, şi concordia visată de iluminişti se va apropia cu încă doi microni, iar noi vom studia doar utopii, că-s mai bune decât toate, te ţin orb şi legat de glie ca pe şerbii lui Mihai Viteazul. Retorica promisiunii merge de minune pentru o minte neexersată, respectiv nedusă la şcoală. Şi aici ne întâlnim din nou cu alergia endemică la litere şi la posibilităţile lor de concatenare, care, oricât ar părea că pot contura imperiul libertăţii, sunt absolut limitate din punct de vedere moral.

Cât despre teritoriul în care se află cele mai multe chestiuni simbolice de tip alambic, athanor, mansardă, pivniţa lui Auerbach ş. a., id est arealul apatrid unde activează scriitorimea, lucrurile se complică într-o măsură aptă să-ţi dea bătăi de cap, fiori sau frisoane. Lăsăm la o parte vocile fals ori fantezist îngrijorate care avertizează că s-au strecurat texte ciudate sau nepotrivite (ca o anumită relaţie a lui Bill Clinton) în manuale, care ar deruta ori vicia naţia. Trecem şi peste şuierăturile sulfuroase ale celor necaptaţi în vreun manual. Hai să punem între paranteze – deşi aspectul ar merita o soartă mai bună, adică pedagogică – şi modalităţile vecine cu linşajul care au caracterizat răspândirea în Parlament a unor xeroxuri din Politicile lui Patapievici sau executarea sumară, tot prin media, a unor scrieri ale lui Boia. Acum ne referim strict la mediul scriitoricesc, acela cu continentele, râurile şi munţii lui proprii, cu animalele şi plantele sale, cu idiomurile sale beligerante sau exotice, un habitat cam ca acela din borgesiana Tlön, Uqbar, Orbis Tertius. Zâzania actuală între scriitori exista, pe planeta specială pe care trăiesc ei, dintotdeauna. Formele ei accentuate de azi, însă, necesită parcă un alt tip de explorator, unul care să deducă, imersat în amărăciune, că metafora cărţii de nisip e „frumoasă”, dar mai actuală – în sensul rău – pare să fie metafora cărţii de nămol, tot cu corp de ameobă, tot infinită, şi, de asemenea, impredictibilă şi autoregenerantă. Vorbim de cartea la care scrie cineva mereu şi care-l reprezintă, ca un continuum ce este, adică despre un ansamblu de manifestări publice, din care iese o figură a spiritului creator. Din atare unghi, cele mai vizibile sunt articolele de atitudine din publicaţiile de cultură. E de ajuns să parcurgi, câteva luni, textele referitoare la ierarhii, premii şi proeminenţe literare ca să constaţi că tentaţia socialistă nu s-a estompat, e bine mersi, în dispreţ total faţă de eforturile, de-acum clasicizate, ale lui Hayek, Popper sau ale Şcolii lui Aron, de a demantela naivităţile cu iz umanitar. Intelectuali de elită, cu followers deja acreditaţi, se văd contestaţi de o nouă generaţie care are dreptul să fie belicoasă, dar nu prea are căderea de a întreba în ce constă, de fapt, opera maestrului contestat. Nici paricid simbolic nu putem numi târârea prin mucegaiuri şi noroi a unor oameni a căror biografie, între altele, a făcut posibilă iţirea contestatarilor de astăzi. Şi asta (doar?) pentru că ramura obscură, chiar ieştă la lumină, tot nu va gusta vreo formă de democraţie, întrucât continuă să i se pară că e persecutată, măcar subliminal, de boierii minţii. Obscuritatea aceasta, stigmat genetic, de multe ori, ghicit şi/sau asumat, e cornul abundenţei pentru meditaţiile cu aluviuni noroioase ale celor care deplâng inegalităţile sociale, uitând să menţioneze criteriile specifice după care, totuşi, vieţuitoarele care nu sunt animale bolnave pot fi animalele împăratului, tot ca în etern enigmaticul Borges.