Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Să încercăm să învățăm

        de Gabriel Coşoveanu

Am vrea să redactăm, acum, un fel de raport de etapă, subiectiv, desigur, cum îi stă bine oricărui act asumat din perspectiva independenţei spirituale. Numita independenţă ne propulsează, de fapt, şi explică dăruirea unora, ca şi indiferenţa sau ostilitatea altora din spaţiul public. Pentru a tempera, cumva, truismul de dinainte, aş spune, dar tot în marginea lui, că omul de cultură, profesor sau nu, umanist ori de altă convingere epistemică, se cunoaşte, de la o poştă, după mers, timbru al vocii, politeţe, recunoaştere a (stră)moşilor. Precum orice revistă de cultură, Ramuri nu este scutită de mici cazne administrative, de minuscule şicane generate de du-te-vino-ul colaboratorilor, azi declaraţi fideli, mâine contestatari înflăcăraţi, şi evident, de pasabile chestiuni ataşabile politicului. Dincolo de măruntul freamăt legat de ale vieţii, noi ţinem să ilustrăm o altitudine care, deşi se hrăneşte din cele lumeşti, ar avea ambiţia să susţină un program intelectual, conturat, din 1905, de Nicolae Iorga. Ctitorul revistei craiovene elansa, la vremea respectivă, propedeutica sămănătoristă pe care o cunoaştem. Astăzi, se vede limpede că nu putem apăra, societal, nici sămănătorismul, nici poporanismul, şi, oricum am da-o, nici, să zicem, gândirismul. Din unghiul catedratic, aceste curente cognitive trebuie cunoscute şi comparate cu altele, dar, pentru tineri, e necesară şi altă grilă de evaluare, care să ţină seama de sensibilitatea lor, de provocările lumii actuale, de, în fine, o problematică neconvenabilă adulţilor care nu îşi au cariera portată pe umeri politici.

Încercăm, într-un fel, să punem, drept personaj, în prim-plan, o revistă de profil culural. Împlinim, iată, 110 ani. O vârstă care îţi dă aripi, vreau să spun noi lăstari. Oamenii, indiferent de vârstă, vor să publice, vor să fie auziţi, şi mai vor, chiar cu precădere, să le fie auziţi paşii pe lungile şi recile coridoare ale recunoaşterii meritelor personale. Sigur, la mijloc, e o stratagemă, ca să nu zic o strategie publică. Ceea ce se strânge, treptat, în agenda electronică a revistei, ar acoperi decenii de apariţie continuă. Din aceeaşi recoltă de subiecte ardente, pe de altă parte, s-ar putea configura un arsenal de treburi cetăţeneşti. Aş dori, cu un accent pe care l-aş pune pe orice propoziţie ori frază, din perspectiva filologului, să rezulte că nu dimensiunea unui text ar conta, şi nici a unui şir de volume, oricât ar fi ele de branşate la ordinea zilei. După cum nici amploarea CV-ului nu are vreun efect automat asupra logicii care decide cine este personalitate şi cine bate în zadar la porţi prin care se intră doar rostind parola cuvenită (ca în, să spunem, The Lord of the Rings: “Say Friend and enter”), şi nu prin insistenţă.

Statutul de prieten al câmpului cultural ţi-l construieşti singur; nu e un titlu care se conferă. Decenţa minimală îşi impune bariera: nu depunerea unui dosar te face eligibil, ci o atitudine, un profil interior care conţine apetitul natural pentru cumpărare (şi, pardon, citire) de cărţi ori albume de artă, pentru cârmire instinctivă spre muzee, expoziţii, cinematografe unde nu rulează un film la modă. Mai mult, îndrăznim să insistăm pe invocata decenţă, întrucât nu i-am precizat, pare-se, axa justificativă, care, printre care alte nume, îl poate suporta pe acesta: vezi cui îi eşti dator!. Datoria respectivă, de bună seamă, e simbolică, şi îl angajează pe un cine, pe un oarecine, doar în măsura în care tema noastră e precedată de consistenţa unor şapte ani de-acasă. Cineva care scrie trebuie să fi citit mult - o fi încă un secret al lui Polichinelle? Dacă nu a citit, se vede în sărăcia referinţelor. Ansamblul referinţelor, ne grăbim să precizăm, fiind tot o suprafaţă discursivă, discuţia nu are cum să nu se îndrepte spre marea întrebare incomodă: cine şi cum îl statuează pe acela care semnează un text, o sută, ori o sută de mii? Aici intervine un criteriu neimplicat nici în esteticile normative, necum în scenariile sociale/ instituţionale, şi anume buna-credinţă. Reper căruia, bineînţeles, i se pot pune de gât tot felul de “podoabe” care schimbă viaţa unor indivizi inocenţi ideologic, la o adică, pentru că stânga, în ring cu dreapta, revendică capitolul cinstei/autosacrificiului, după cum fac, tot atât de mediatizat, şi teroriştii, şi avocaţii cauzei anti-imperialismului american, şi plângăcioşii plângăcioşilor după comunism, în frunte cu Paula Iacob, cu Vadim Tudor, cu Adrian Păunescu, Dumnezeu să-i ierte. Am evocat nişte nume în mod reactiv, sensul structurat de noi fiind atragerea atenţiei asupra undei de şoc a defendenţilor unei orânduiri care proteja preţul, iar nu valoarea. Un om de bună-credinţă - dacă s-ar putea, expresiv, combativ, curajos - face parte dintr-un partid. Da, dar nu în sensul publicitar. Face parte din partidul celor fără de putere, cel portretizat de un Vaclav Havel, ca un omagiu adus aceluia care nu este zbierător, nu crede că e produsul propriei ambiţii (vezi sindromul, autohton, Dinu Păturică), şi, mai ales, nu vorbeşte în numele propriei persoane. Noi vorbim, la Ramuri, despre o ascendenţă care ne onorează, care onorează, de fapt, Craiova. Fie şi pentru faptul că suntem urmaşii unor oameni glorioşi ai urbei, s-ar cuveni, cred, să ne înscriem în heraldica solidă: respectă-i pe aceia de la care ai învăţat ceva.

© 2007 Revista Ramuri