Într-un februarie de acum 80 de ani se ivea, tot ca un fel de bucată de humă însufleţită, dar din sol bulzeştean, cel care avea să se impună ca un deschizător de drumuri într-ale relativizării artei, cu emuli în toate generaţiile, cu loc stabilizat în toate studiile asupra poeziei. S-a apropiat, de altfel, mai întâi intuitiv de rigorile academice: „Voi privi la iarbă/ până voi obţine titlul/ de doctor în iarbă”. Printre altele, avea să diriguiască revista Ramuri multă vreme, fiind legat organic de Sud, în genere, şi de Craiova, în special, urbe care îi poartă numele la vedere, prin locuri simbolice şi fizice, astfel că numele lui Marin Sorescu a trecut în legendă, şi, din legendă, în mit. Asta nu-i face numaidecât bine, acolo unde este, în empireul de unde ne-ar privi, probabil, amuzat, atenţionându-ne, politicos ca întotdeauna, că ar vrea să fim sănătoşi, voinici, s-o ducem bine cu fericirea, să crească iarba, cu minimala condiţie de-a nu fi prea încruntaţi. Sufletul său, bun la toate, şi-a dobândit un trup şi în poezie, şi în teatru, în artele plastice, în eseu, ba chiar şi în teritorii mai tehnice (recunoştea că nu prea se vede un decis în ordine socială), inclusiv în cel politic. În cel din urmă domeniu se locuieşte mai greu, pare-se, pentru că acolo descântoteca este luată ad litteram. De aceea nu prea i-a priit zona – în rest, lega prietenii spontan cu oameni vizitaţi sau nu de muză, cu cei mici pentru care a scris nu doar un volum, cu norii, cu muntele de sare, dar şi cu Don Quijote. Pentru că toată viaţa a visat – că a călătorit în jurul lumii (deşi asta chiar aproape s-a-ntâmplat!), că poţi isca uragane de hârtie, că este succedaneul lui Iona ori că arta e soteriologică.

A fost un om al dialogului, contrariat de orice sămânţă schismatică ori belicoasă. Beligeranţele fac rău creaţiei. Mai bine vii în întâmpinare, ori cel puţin încerci. Nimeni nu ştie cum vei fi interpretat. I-a căutat pe alţii fiindcă era intrigat de problematica identităţii – ce a putut să spună despre asta e, azi, pe toate buzele: „M-am ascuns într-o scoică, pe fundul mării./ dar am uitat în care”. Era firesc faptul ca un proteic să nu ocolească problema spinoasă a identificării eventualelor izvoare ale creaţiei. Problema şi-a pus-o el însuşi de nenumărate ori, după cum i-au pus-o, oricum, şi alţii, tineri începători şi temători ori confraţi/ consacraţi care tot mai aproximau răspunsul. Drept care, Sorescu a editat, până la urmă, un cvasi-oximoronic tratat de inspiraţie, unde încântă, derutează, e direct în indicarea unor poteci bifurcante (ca admirator al lui Borges) şi oblic în formulările ţinând de poetică sau poietică. Cu toată mefienţa sa în raport cu teoreticienii şi criticii literari, el însuşi ne-a lăsat concepte şi procedee care formează ceea ce numim, îndeobşte, escorta operei de artă. Scriitorul ar sta „paralizat între opţiuni, nefiind prin definiţie omul de acţiune. Ezitarea, bâlbâiala lui, răzgândirea continuă sunt, de la sine, metafore”. Principial, imaginarul său, disputat între ispita minimalistă şi construcţia barocă, privilegia, de fapt, misterul, în ciuda jerbelor anti-convenţie şi a insistenţei pe denotativ şi despodobire stilistică. Dacă există cumva o reţetă a fiinţei scrisului, a instituirii de universuri viabile, a măsurării oscilografului omenirii – acest subiect l-a preocupat constant, şi aici stau mărturie invocările, binecunoscute, ale lui Shakespeare şi Eminescu. Etichetarea speţei poeţilor spune multe despre esenţialismul heracleitului Sorescu: „chinuiţi de himera creaţiei lor, somnambuli pe acoperişul idiomurilor natale, naufragiaţi pe insule de speranţă şi scriind pe coaja singurului palmier, pus în mijlocul insulei pentru decor”. O damnare şi o şansă, maladie şi, simultan, leac, depinde din ce unghi vezi lucrurile. Îi face plăcere lui Sorescu să îl citeze pe Pasternak, acela care vorbea, în contextul tentativei de explicitare a sursei creativităţii, despre o „înaltă boală”. Acest tip de boală e fără simptomatologie, autorul, aparent, vine de nicăieri, ar fi un sacrilegiu să îi ceri secretul, după cum ar fi anormal să-i pretinzi unui înger să-şi prezinte penele care contrazic sărmanele noastre legi ale gravitaţiei. Jocului i se cunoaşte scorul, boala de a căuta cu lumânarea pericolul iminent seamănă cu un joc cinegetic. Nu degeaba este evocat Odobescu, cu celebrul său eseu – ce este, în fond, poezia „altceva decât o vânătoare? Cu adevărat, ea este o «vânare de vânat». Specificul acestei îndeletniciri este acela că vânătorul, cu ogar şi şoim, este totodată şi vânat: vânatul său de lux, unicul de altfel. Ochiul se ocheşte, iar spaima lui e că s-ar putea să nu se nimerească”. În această vânătoare s-a stins, previzibil, dar prematur, şi Marin Sorescu, şi nu din alte pricini. Nu a lăsat în urma lui, după ştiinţa noastră, vreo reţetă a scrisului. A lăsat „doar” o întreagă operă.