A fost la universitatea din urbea noastră, de curând, Virgil Nemoianu, William J. Byron Distinguished Professor of Literature la Catholic University of America, Washington D. C. Am putea numi asta un eveniment, unul veritabil, fel de a spune că, în succesiunea cvasi-infinită de ipochimeni din categoria nobody mediatizaţi cu toridă frenezie la mioritici, o prezenţă de asemenea anvergură merită o circumscriere civică, pe lângă sublinierea unor merite intelectuale pe care doar puţini le au prin CV-ul lor. Dacă ar fi să întreb pe cineva, estimând un răspuns care să-mi lumineze căutarea, în privinţa statutului actual al cercetării literare, în genere, sau în delicata direcţie peregrinatio academica, ori a orientării judicioase în sfera geopoliticului sau a formelor de optimizare a funcţionării statale, atunci mintea m-ar purta, instantaneu, la gânditorul româno-american. De ce asemenea afirmaţie „imprudentă”, într-un areal în care fenomenul autocentrării prinde vizibil suprafaţă, cu aproape fiecare racordat la valorile Occidentului, fruct interzis până la Căderea Zidului Berlinului? Simplu: pentru că savantul merge umăr la umăr cu omul, acela încărcat de propriile dileme, de ordin profesional, parental, confesional sau intim, pur şi simplu, pe care nu se sfieşte să le exprime public, urban-constructiv, în speranţa că rezultanta unor copioase frământări de-o viaţă poate sluji altora, spre a evita cântecele de sirenă ale melioriştilor ocazionali, cărora sinceritatea le apare ca noţiune extranee, atâta vreme cât acomodarea lor rentabilă se vede de la o poştă. Cariera lui Virgil Nemoianu s-ar cuveni oferită ca exemplară, întrucât, printre altele, înregistrează, de timpuriu, semne ale voinţei sistemice: la vârsta de 7-8 ani citea articole de enciclopedie, „atlasuri de toate felurile”, la 13-14 cunoştea literatura germană prin lecţii particulare, şi tot cam atunci îşi punea problema să identifice, în nişte antologii de filosofie, gânditori care „m-ar ajuta pe mine cel mai mult în a combate sistemul ăsta [comunismul – n. n.], care evident este foarte rău şi chinuitor”. Şi ezita între Toma d’Aquino, Spinoza şi Nietzsche.

Cel puţin două idei de forţă, vii şi teribil de incomode – căci efasate şi chiar înlocuite de lozinci convenabile, când nu nombriliste, emanate de „oficialii” interesaţi nu de dispute libere, ci de conservarea scaunului – se reţin din cuvântul rostit de Virgil Nemoianu în Sala Albastră a Universităţii noastre. Prima se leagă, inconturnabil, de nevoia acută de reformă pentru societatea românească, deformată, mental şi mentalitar, de comunism. Profesorul a dat repetate semnale de alarmă în privinţa raportării ezitante a României, după 1990, la normalitatea occidentală, a formulat soluţii, a făcut cam toate comparaţiile posibile, în articole de atitudine, ca un adevărat patriot, între calea ţării natale şi drumurile valide ale liberalismului care îl fac demn pe individ. Să constaţi că atâtea şi atâtea şanse au fost ratate, că atâtea bune culoare de (re)afirmare ca naţie au fost anulate ori obturate cu bună-ştiinţă, dar cu nu mai puţină rea-credinţă, îţi induce o stare de melancolie îngrijorată. De aceea cuvinte precum temeinicie, seriozitate şi credibilitate sunt privilegiate, în ecuaţii care subîntind cam orice întreprindere umană, de la o ediţie corect întocmită până la o lege croită într-adevăr în favoarea cetăţeanului. Pledoaria, de o simplitate emoţionantă, pentru acţiunea coerentă, are miezul ei polemic: „Un lucru bine făcut este, nu voi înceta niciodată să cred, o mare plăcere pentru un om normal la suflet” (s. n.). În aceeaşi ordine de idei, discursul identitar evoluează pe două axe: pe de o parte, sunt demantelate tezele, de sevă naţionalistă, ale excepţionalismului românesc, pe de alta, sunt criticate ieşirile disperate ale vechilor aplaudaci în legătură cu patria primejduită de duşmani rapace, de globalizare, de revizionism, de complexe ş.a.m.d. Sigur că întrebarea care pluteşte în aer se dovedeşte următoarea (de fapt, ea se poate naşte şi pe buzele unui copil care urmăreşte ştirile) – unde se va găsi partea europeană dintre Elba şi Nipru în scenariul neliniştitor al globalizării? V. Nemoianu răspunde antologabil: „Grosolan vorbind, în măsura în care avem o ciorbă universală, va exista şi leuştean în ea (sau alte ingrediente locale provenind din această parte a lumii, care totuşi reprezintă vreo 100-200 milioane de locuitori)”.

O a doua idee portantă a speech-ului profesorului vizează straturile de adâncime ale reflecţiei asupra rosturilor epistemologice ale lumii noastre. Se cuvine, de la un nivel în sus, să ne ghidăm după o filosofie valabilă, pe care V. Nemoianu o găseşte mai ales la Platon, la al cărui nume conectăm, în speţă, universalitatea şi funcţionalitatea triadei bine-adevăr-frumos. Astăzi, se observă cu o amărăciune lucidă, în loc de cuprinzătoarea şi adânca schemă a atenianului ni se oferă un dublet învestit cu virtuţile tripletei originare, ceea ce reprezintă, evident, o sărăcire afectivă, dar şi o fraudare logică. Nu se poate trăi doar cu tandemul bine-adevăr; adică se poate, cum un şchiop, de pildă, continuă să-şi ducă existenţa sa împuţinată, dar viaţa are acută nevoie de factorul estetic. În absenţa acestuia, riscăm să ne mişcăm în orizontul unui utilitarism pur, să folosim limbajul prefabricat al political correctness-ului, cu sentimentul că rostim lucruri valide, respectiv, acomodante, fireşti. Or, sarea şi piperul vieţuirii speciei sunt de găsit tocmai în cuantumul de frumos pe care îl identificăm în jurul nostru sau îl creăm noi înşine, sub genericul artă.

Abordarea unei mulţimi de alte aspecte configurează atitudinea profesorului, care, în tot ce spune, se dovedeşte un pedagog onest, de o salubră empatie, un om sincer interesat de toate fenomenele care îl provoacă permanent pe omul actual. Subiectele sunt delimitate cu precizie, nu avem nici un termen în plus, niciunul în minus, într-un respect iarăşi patriotic faţă de limba natală, fie că e în discuţie despărţirea de eminescianism, sau Eliade, cel dintre Chicago şi Bucureşti, sau brain-drain-ul de astăzi, sau, la fel de bine, absenţa şlefuirii la destui tineri şcoliţi în Occident, care privesc sceptic, dacă nu dispreţuitor, noţiuni precum răbdarea şi perseverenţa, virtuţi foarte dragi autorului Jocurilor Divinităţii.

Totuşi, dincolo de orice, vizita lui Virgil Nemoianu la Craiova ne rămâne în memorie ca o demonstraţie de normalitate, de lipsă a emfazei, de apropriere calmă a problemelor şi valorilor. Rareori am văzut atâta modestie şi cumpătare în fiecare gest retoric – şi, de fapt, silueta publică, participantă a profesorului e indiscriminabil legată de altitudinea ideaţiei sale. Nu a vorbit despre sine, nu s-a lansat în nici o ilustrare pro domo, s-a declarat entuziasmat în faţa numărului mare de tineri în auditoriu, deşi nu ar fi fost rău, la asemenea ocazie, să fie prezenţi mai mulţi păstori ai acelor tineri, ca să afle şi să dezbată ulterior, în cunoştinţă de cauză, cum devine chestiunea cu efasarea eului în favoarea tactului, politeţei, bunei-credinţe, şi, mai ales, în favoarea voinţei de cooperare a celor ce iau parte la schimbul de idei. În totul, am asistat la un segment din ceea ce numeşte George Steiner Lessons of the Masters, mod de raportare obiectivă la sine şi la lumea contemporană. Mai avem timp pentru încă o lecţie?