Îi resimt, pe destui confraţi, preocupaţi prioritar de self-image. Nu că aş face excepţie, dar întotdeauna la celălalt se vede mai bine. Reprezentanţii „castei” îmi par disputaţi între postura de fast thinkers – parteneri care reacţionează rapid în discuţii, neincomodaţi de microfon sau reflectoare – şi titlul-alibi intelectual de campus, doct gardian al Graalului numit azi specific al meseriei. Nimic rău în a munci la fabricarea armoariilor personale şi a le include în almanahul Gotha al domeniului tău, dar a ţine să semeni cu ceilalţi, ca şi a vedea zbaterea comunităţii drept o chestiune care nu te priveşte, cred ca sunt atitudini ale unui corp mental în pragul înfrângerii.

Cum ar veni, rostim propoziţia aceasta: „Mă simt un om superior, un intelectual superior” sau o alta: „Mă simt un om obişnuit, un intelectual fără pretenţii”. Declaraţiile aparţin unor apărători notorii ai poziţiilor aferente, prima lui Aldous Huxley, cealaltă prozatorului şi publicistului Gilbert Frankau, şi ele i-au adus pe cei doi, previzibil, într-o polemică intens mediatizată. Altfel spus, ne ascultăm şi citim între noi, sau vrem popularitate? Activăm pentru (etern debila) elită sau pentru (mereu puternica) majoritate?

Cum ştiu că tema e fierbinte măcar printre tinerii dedulciţi la biblioteci, citez fraze scandaloase şi cât se poate de instructive. Acţionând astfel, mă feresc să votez, cel puţin explicit (e, inevitabil-ipocrit, o convenţie stilistică). Afirmă Huxley: „Mă simt un om superior din aceleaşi motive din care manânc, de pildă, căpşuni. Îmi place să mănânc căpşuni şi-mi plac procesele şi experienţele individuale pe care oamenii le califică, de obicei, cu numele de «pretenţii». Invers, nu mă simt un om de rând, pentru că nu-mi plac procesele şi experienţele individuale ale oamenilor de rând. De exemplu, îmi produce infinit mai puţină plăcere jazzul sau literatura poliţistă decât, să zicem, muzica lui Beethoven sau proza lui Dostoievski”. Destul de radical până aici, nu? Dacă nu ar fi în joc numele ilustru, afirmaţia ar căpăta super spotum vot de blam şi emitentul s-ar descalifica, întrucât nu dovedeşte „echilibru”.

Când însă Huxley insistă („sex-appeal-ul fetelor de pe copertele revistelor mi se pare mult mai puţin încântător decât farmecul infinit mai complicat al sentimentelor extrem de diverse generate de un tablou de Rubens, de El Greco, de Constable sau de Seurat”), Frankau ajunge să pronunţe cuvântul, după mine magic (sic!), „distracţie”. El pledează astfel : „...prefer să-mi exprim compătimirea faţă de domnul Huxley şi de confraţii săi care se simt superiori, pentru că de fapt pierd o mulţime de distracţii în viaţă”.

Analizarea raportului „pretenţii” versus „distracţii”, evident futilă din unghi hermeneutic, dobândeşte parcă subit prospeţime când ne gândim la cronotopul nostru pitoresc, cu manelele sale, talk-show-uri dospind de agresivitate, cu mitologia tip Dracula Park şi cu turismul său înfloritor fără drumuri cu tot. Pentru că, la nivelul mentalităţilor, pragmaticul Frankau pune iarăşi punctul pe i, arătând că există într-adevăr un inamic al societăţii care se distrează şi ea acolo, în normalitatea ei: „Ne pare bine pentru el [Huxley, n. m.] că are simfoniile sale şi romanele lui ruseşti atâta vreme cât ne lasă şi el în pace să avem şi noi jazzul nostru şi romanele noastre poliţiste. Dar necazul este că el nu ne lasă în pace (subl. mea, – G. C.) şi că pur şi simplu nu-şi poate băga în creierul lui uriaş ideea că şi noi avem un orizont la fel de larg ca şi al lui, dacă nu cumva chiar şi mai larg”. No comment.

O întrebare extrasă din puţul retoricii recente: cine arbitrează, în spaţiul românesc dispute cu background delicat sau complex, ce implică necesarmente o memorie activă? Inşi de toată mâna, dintre care nu lipsesc fotbalişti, manelişti, blatişti, sau, desigur, activişti. Ei, ca şi rudele lor – gurişti, fripturişti, oportunişti, fără a-i uita pe simpaticii anarhişti – au ceva în comun: evitarea racordului la o memorie, care, dacă are vreo componentă sine qua non, aceea e cea culturală. Ne întoarcem, spăşiţi, la chestiunea de bun simţ, ce pare să expedieze în redundanţă interogarea sistemului mass-media, de pildă, a non-necesităţii cutărui comentator de a avea habar care este diferenţa dintre logica lui a fi şi aceea a lui a avea. Că una dintre logici presupune elansarea memoriei, nu contează prea mult în climatul tranzient unde tronează repulsia faţă de „dezgroparea morţilor”. Faptă abominabilă, de reproşat intelectualului, adevăratul trouble-fęte, oriunde s-ar duce.

Şi totuşi... Termenul criză ocupă un loc privilegiat în discursurile publice, dar, când vine vorba de problema ardentă a identificării surselor ei, eschiva, demagogia ori cecitatea pur şi simplu ţin loc de explicaţii. Regula jocului îţi impune aproape să treci pe palierul diagnozei. Un fast thinker găseşte fluent exemple gârlă pentru a descrie impasul social sub lupă. După care vine explicaţia, o formă de mimetism, zic eu: economia neperformantă. Recesiunea mondială. Să avem răbdare, stratificarea valorilor durează, şi vin imediat alte exemple cu diverse comunităţi azi stabile, însă odinioară spaţii de graţie ale legii talionului etc. Referentul, constatăm, e mereu extern. Mai rar am auzit că arhicriza, ca să folosesc un barbarism – anume fac insertul, chip de a spune că nu barbarismele manipulate de filologi erodează sistemul, ci experienţele lingvistice ale altor categorii, brusc ingenioase – e una de natură intelectuală.

Pentru scepticii care vor fi reacţionând la atare, chipurile, reducţionism strigător la cer, un masiv şi dramatic eseu – aş adăuga şi strălucit – despre condiţia intelectualului vine să argumenteze că toate, bune şi rele, vin din educaţie, practic din universităţile unei ţări. Mă refer la studiul crunt şi fermecător al lui Allan Bloom, The Closing of the American Mind. Aş dezbate, din curiozitate, între noi, să zicem cei escortaţi de diplome, cum se poate ca o carte net elitistă şi „absolutistă”, precum cea amintită, să devină best-seller internaţional, cu peste un milion de exemplare vândute.

Tipul savantului, al eruditului abstras, consultat în comunitatea ştiinţifică, dar neajutorat în afara ei, şi neterminat ca om, aparţine, după părerea mea, categoriei mai largi cu care aparent, taxinomic vorbind, nu ar avea vreo legătură, aceea de homeless. Limbajul lor specializat şi avizat nu prea funcţionează ca o casă a fiinţei. Ca şi pentru fast thinker, fascinat de mirajul „intrării în rândul lumii” (lumea „fără fasoane” a lui Frankau, de pildă), situaţia azilantului în acvariul „cu pretenţii” nu e de invidiat. Antenele sale, instrument atât de preţios, se atrofiază, şi ilustrul se trezeşte girând, în laureat Nobel câteodată, cutare dictator. Alienată prin izolare şi, până la urmă, prin autoînţelegere, gândirea lui profundă este înfrântă, cum ar spune Finkielkraut. Nu reiau demonstraţia sa.

Cred că în privinţa apetitelor nu există diferenţe relevante între insiders şi cei care „nu se simt lăsaţi în pace” de intelectualii preocupaţi de a găsi „gazde” unde ouăle raţionalităţii (să luăm cuvântul ca atribut inalienabil al intelectualului) să se dezvolte. Mortificarea, escortată ştiinţific, a acestor apetite, prezintă riscul, deloc neglijabil, al îndepărtării tocmai de elementul dezirabil în comunitatea, oricum fragilă şi privită cu suspiciune de către cei-ce-muncesc, a intelectualilor. Am numit solidaritatea. Sau, dacă vrem, instinctul sănătos al prieteniei.