Întrebat odată, într-o anchetă literară, care ar fi cele mai proaste cărţi ale omenirii, am răspuns „neliterar”, cum că proasta lor factură s-ar suprapune nocivităţii, şi indicam, pe primul loc, dacă nu mă înşel, Capitalul lui Marx. După douăzeci de ani, constatând ce carieră are, în continuare, acest op instigator la terorism, dar necitit ca atare, resimt nevoia irepresibilă de a adăuga nişte note care au, mai degrabă, profil pedagogic şi (sau, tocmai de aceea) profilactic. De aceea, îmi stăruie în minte vorbele atât de simple, dar profunde, ale lui Mihai Zamfir, dintr-un text micuţ, intitulat Marxism (prins în volumul Experienţa libertăţii), referitoare la Capitalul: „Acest galimatias de vulgarităţi economice şi de penibilă suficienţă intelectuală, acest amestec de economie politică plată şi de pretenţii teoretice – totul spus într-un stil imposibil de digerat – mi-a rămas în gât”. În afara mărturisirii „păcatului” de a nu fi putut duce lectura, în ciuda unor repetate tentative, dincolo de pagina 50 – prin atare situaţie, enervantă până la frustare, au trecut, ca un făcut, şi alţii, binecunoscuţi mie – , criticul obervă că marxiştii de ieri şi de azi nu şi-au citit idolul, n-au nici cea mai vagă idee despre structura Bibliei lor, care e prezentată, lozincard şi găunos, drept o „filosofie politică”.

Ai de ce să te miri cum, în continuare, fantasmele melioriste ale gândirii gauchiste îşi iau, ca reazem, un discurs care are prea puţine în comun cu starea de intelectualitate, în general. Aspectul devine delicat, chiar acut, în scena ideilor publice, cu atenţionare special spre culoarul învăţământului umanist. Sunt universităţi, în lume, unde suspiciunea faţă de marxism echivalează cu un prim pas spre autodescalificarea academică. Să fii sceptic, la Oxford, faţă de guru-ul Terry Eagleton, sau, peste Ocean, faţă de Fredric Jameson, reprezintă un gest care nu numai că nu e din zona chic-ului, ci chiar e văzut ca frizând absurditatea. Continuu să mă întreb, masochistic, dar şi cumva superfluu, cum e să stimezi nişte scheme intelective revolute, îngropate sub pietrele Zidului Berlinului, şi mai ales, cum e să te defineşti ca un clerc, cum ar zice Benda, prin prisma binomului societal propus în Capitalul, unde tu eşti suprastructură, iar munca ta nu e chiar reală, din moment ce nu se regăseşte în actitatea de bază, veritabila axă a unei naţiuni, a proletariatului. Mai ales că s-a demonstrat, insistent, spre a se disipa mirajul generat de necesitatea revoluţiei bazate pe lupta de clasă, că e tocmai invers în raport cu tezele marxiste: „suprastructura”, compusă din câţiva, huliţii burghezi şi moşieri, în tot cazul proprietari en titre, cu statut şi averi dobândite în timp, prin weberianul ethos capitalist al muncii, îşi susţine „structura”, compusă din cei mulţi, predispuşi la manipulare şi insensibili defel la speculaţii intelectuale.

Reveriile stângii produc, şi încă pe bandă rulantă, prozeliţi, care continuă să turuie, cu agresivitate abia camuflată, că unii sunt săraci din cauză că au fost furaţi de rapacii capitalişti, exploatatori din sfera inumanităţii, odioşi precum umilitorii de copii din Dickens ori Hugo. Confuzia dintre înceţoşata viziune intoxicată de marxism şi imaginarul scriitoricesc e vădită; spre pildă, Eagleton, în cartea sa „irlandeză” (Heathcliff and the Great Hunger) îl intrepretează pe Dracula drept „un proprietar absenteist care îşi părăseşte castelul din Transilvania, pentru a-şi cumpăra o proprietate la Londra”. Trecerea de la studiile literare la studiile culturale îi datorează destul de mult, lui şi relativiştilor – cum îmi „place” mie să le spun, deşi destui se dovedesc, de fapt, talibani intransigenţi ai unor mesaje exclusiviste –, respectiv deconstrucţioniştilor, revendicaţi, până deunăzi, de la binomul Althusser-Foucault (ultimul cu maniacala sa impresie a puterii ubicuu prezente), apoi de la Derrida (Spectres de Marx e una din cărţile sale chiar bune) şi Rorty. Despre cazul particular Althusser, ce să mai zic: adulat o vreme, apoi trădat de Partidul Comunist Francez, nebun şi inutil înnoitor, a ajuns subiect de arheologie a gândirii de stânga. De la el se trage, tot cu propensiune maniacală, impulsul de a accentua caracterul negativ al limbii, al cărei lanţ de semnificaţii se tot retrage în fundal, într-o mişcare nesfârşită, astfel că nu putem afla mare lucru prin limbaj, că nu prea există coerenţă metodică etc. Este sâmburele relativismului, al încercării de a submina principiile pe care s-a clădit cunoaşterea şi democraţia, adică ceea ce se cheamă, îndeobşte, umanism liberal: în Pour Marx şi în Lire le Capital, Althusser susţine că filosofia nu trebuie să plece de la om (sic!), ci de la forţele obiective – sociale sau inconştiente – care îi determină, fără ca el, omul, s-o realizeze, comportamentul. Cuvântul de ordine de aici, rigoarea (pe care structuraliştii de atunci au încercat să-l impună, Lévi-Strauss în antropologie, respectiv, Lacan în psihologie), va genera, în elanul anti-idealist al oricărui marxist, obsesia că textele (oricare ar fi ele!) trebuie parcurse suspicios, mai ales pentru „negânditul” din ele (ca spaţii albe, şovăieli, contradicţii, în fine, tot ce poate fi luat ca „simptom”), pentru identificarea unor cauzalităţi „invizibile”. De unde apelul la (şi fascinaţia faţă de) doi gânditori care au elaborate modele „materialiste”, Spinoza şi Freud. Parcă am recunoaşte câte ceva din piruetele gauchiştilor contemporani: limbajul e vorbărie destinată mulţimii, nu principiile contează, totul se recompune din perspectiva spiritului de clasă, ceea ce contează cu adevărat este căpătuiala proprie. De unde senzaţia noastră că, ignorându-l, suveran, pe aşa-zisul teoretician Marx, emulii săi l-au „înţeles” fiecare cum a vrut şi l-au aplicat cum le-a dictat interesul. Una e să cunoşti ce-au scris Heidegger sau Paul de Man, de exemplu, şi să înţelegi că, în ciuda strălucirii celor doi, nu poţi deconstrui metafizica fără a deconstrui raţiunea însăşi, alta e să preiei termeni după ureche, eventual ai şefului tău de partid, un urechist şi mai mare decât tine, doar că mai abil, şi să vrei să îndrepţi relele societăţii celei strâmbe şi nedrepte, cu mesianism de origine marxistă.

Iarăşi, vorba lui Mihai Zamfir: „Există adevăruri de bun simţ care, pronunţate cu voce tare, riscă să provoace scandal”. Unul dintre ele este că regândirea marxismului constituie o formă de vizitare a unui muzeu al ideilor pierdute şi declarate nule, un mod cronofag şi dubios cognitiv de a denunţa ca iluzorie orice tentativă de a instaura raţiunea pe un teren stabilizat. Dacă, într-adevăr, orice astfel de tentativă ar fi iluzorie, atunci eforturile noastre de a crea educaţie, în genere, ar fi neconcludente, pentru că li s-ar răpi atributul de permanenţă, acela care defineşte, de la Platon încoace, totuşi, demnitatea umană şi credinţa în ceva, un ceva ce transcende ideologiile.