Despre mania invocării eficacităţii în cultură şi educaţie se tot vorbeşte, dar, cum se vede, reacţiile unor scriitori şi profesori, de cele mai multe ori ipostazele fiind suprapuse, trec aproape ca şi neobservate de către factorii decidenţi. Ne cităm şi, uneori ne felicităm, între noi, mai degrabă la modul amărui, pentru faptul că apărăm un stil umanist de a privi lucrurile într-o epocă în care numitele lucruri ţi se recunosc, în sistemul de referinţă oficial, care nu e al breslei scriitoriceşti, de exemplu, doar dacă sunt măsurabile în parametri de unde să se extragă ierarhii comutabile în pure cifre: puncte, procente, grafice, dinamici etc. No hard feelings: am prieteni matematicieni şi informaticieni, recunoscuţi profesional în lumea asta mare, căreia îi mai spune şi sat global, dar cum se face oare că ei par cu toţii rude ale lui Solomon Marcus, spre pildă, cifrist care nu părea deloc aşarnat domeniului său, cunoscător, adică, şi de alte grile de evaluare a performanţei umane. Din păcate, plurideschiderea profesorului menţionat – în sensul că, aşa cum aprofunda sau chiar inventa categorii metamatematice, putea să facă faţă şi în zona metacriticii – nu pare să fi lăsat cine ştie ce urmaşi, mentalitar vorbind. O gândire unificatoare a câmpurilor cognitive, practic o revigorare a concepţiei presocratice despre ideea că toate se leagă de toate, cum o să repete un Prigogine în secolul care trecu, începe să devină un factor perturbator în medii academice care „traduc” fiinţa prin câteva superficii care tind să te transforme în purtător de număr care te identifica, tout court, pe vremuri nu tocmai vesele, în nişte lagăre.

Partea cu adevărat alarmantă în chestiunea realizării unor ierarhii, altminteri necesare, spre a bara bunul-plac valah în elanul său vătuitor, constă în tempo-ul de Blitzkrieg în care se percep stratagemele de dobândire a unui loc pe podium. Totul se învaţă prea rapid. „Parfumul” farmaceutic de reţetă pluteşte în atmosferă, aproape ca în unele vestiare cu nişte campioni dopaţi. Până şi trucurile prestidigitatorilor, la care mai privim când, luaţi de amok, zicem că naţiunile, conform formatului emisiunii, au talent, necesită, parcă, mai multă muncă, măcar din motivul că apari în prim-plan, unde nu te recomandă vreun punctaj, ci o continuitate translată dintr-un anumit tip de vizibilitate. Nu prea îţi vine să crezi, ca biolog, să spunem, în generaţiile spontanee, şi, cu atât mai puţin, în metamorfozarea micului yesman de ieri în ditamai gândacul decident pentru tineri care nu mai concep să-şi vândă sufletul la taraba care converteşte cuminţenia pământului dosarelor, care n-au pâlnie să strige, căci amorfe, în situaţii convenabile social şi pecuniar, cu grad improbabil de reverificabilitate. Asta e şi schema centrală, introducerea unei parole, aflate, de fapt, la îndemâna oricărui harnic pe ogorul propriu, care să-ţi asigure o imunitate sine die. Acumularea unui punctaj – vezi tu cum! – chiar dacă numele tău nu rezonează în cam nicio discuţie de profil, la un nivel la care oamenii se ştiu unii pe alţii,reprezintă o condiţie necesară şi suficientă pentru a deveni chiar un soi de mentor al neamului, în măsura în care conduci şi doctorate. Tot mai puţine voci de la noi chestionează procedurile masiv birocratizate prin care râvna consacrată stabilizării sinelui prin punctaj este echivalabilă cu performanţa reală într-un câmp de activitate.

Se naşte, previzibil, întrebarea: ce înseamnă performanţa reală?După mine, unul, sintagma duce pe geodezică la trăsături caracteriale, care ţin de acel reflex, cu grund familial, al evitării autorecomandării. Cel puţin în virtutea unor patalamale, însemnuri şi girări din partea unor entităţi extranee domeniului. Tot de caracter aş zice că ţin recunoaşterea autorităţii unor nume vechi în specialitate, chiar dacă, acum, limbajul lor poate suna obsolet, evitarea comentării lor în termeni ridiculizanţi, specifici novissimilor care cred că s-au născut învăţaţi şi, mai ales, decenţa, absolut necesară în registrul pedagogic, unul care consideră drept priorităţi, dincolo de mode şi timp, comportamentul prevenitor şi sonurile non-beligerante. Ce mai înseamnă, astăzi, să propui ca subiect în sine un concept, pare-se, revolut, precum bunele maniere?

Da, există coduri aplicabile obligatoriu peste tot – le spunem, generic, bune practici. Aerul lor tehnic, de inspiraţie contabilicească, robustă, anti-metaforă, respectiv anti-inovaţie lingvistică, generează acea bună-dispoziţie, sau măcar siguranţă, a adăpostirii de necazuri administrative. Cei care nu-şi însuşesc acest newspeech cu apertură de lingua franca formulează în van vreo doleanţă, chiar şi principială, care nu e transpozabilă în elemente imediat recognoscibile de către un funcţionar. Până la un punct, mersul reglat al sistemului asigură, firesc, şi traseul cetăţeanului, care poate fi deviant, sau avangardist, sau, mai ştii, imprevizibil pe cărările sociopatiei. Dar ce te faci cu aceia care n-au gânduri turbionare şi nici apetitul, din simplă pudoare, de-a deschide o discuţie asupra lor înşişi?Asta începe, cumva, să semene a literatură? Logic, eludarea conceptelor oficializate, chit că unele ultra-lemnoase, va conduce la verdictul că eventualul petent nu cunoaşte legile, regulamentele, procedurile, care duc, toate, la problematica bugetului, care duc, subsecvent, la grav-înţeleapta retorică nimbată politicianist asta e, n-ai ce-i face.

Murder, she wrote – într-o traducere departe sintactic, dar veridică semantic: sistem ticăloşit. N-are leac, fie că îl tratăm ca pe omoştenire fanariotă sau chiar ante-, fie că ne rezumăm la a repertoria malformările cauzate de ceea ce a derivat din panseul atribuit corifeilor leninismului, cum că scriitorii ar fi ingineri ai sufletelor. Totuşi, nu voi înceta nicicând să reapelez, de câte ori vine vorba de rolul universităţii de a se prezerva ca spaţiu al eleganţei şi al profitabilei, pentru toţi, relaxări intelective, căreia îi mai spunem şi toleranţă, la splendidele pledoarii semnate de George Steiner, respectiv, Allan Bloom. Primul, în Lessons of the Masters, îşi elogiază antecesorii, reinterând, în linii mari, imaginea clasicizată a piticilor care, pe umerii unor uriaşi, au impresia că văd mai departe. Cel de-al doilea îşi „închide” The Closing of the American Mind cu proiecţia universităţii în care se dă şi se păstrează tonul înţelegerii celuilalt în termeni de urbanitate şi umanitate.