Îmi vine greu să cred că doar cine l-a cunoscut îndeaproape pe Al. Piru îi găseşte merite indiscutabile şi azi, la o sută de ani de la naşterea sa. I-am văzut pe prea mulţi, închinători la idoli ai zilei, tratându-l cu indiferenţă sau cu o zgomotoasă şi indecentă grimasă de respingere de plano. Constatarea e limpede, de-acum: denigratorii, care îi reproşează dogmatisme diverse, multe points aveugles şi scriitura abrazivă câteodată, în tot cazul fără „protocol”, se încadrează ei înşişi, cu uşurinţă, în seria de „insuficienţe” pe care i-o impută elevului lui G. Călinescu. Mai bine ar ţine seama de spusele celui din urmă, conform căruia discipolul său avea tendinţa „de a se documenta, în articolele speciale, încet şi adânc, preocupat îndeosebi de stabilirea valorilor. El e un spirit critic tinzând la construcţie”.

Căci vocaţia clasică a mânuirii categorialului nu-i lipsea monografului lui Ibrăileanu, şi nici aplecarea, de asemenea de sorginte teofrastică, spre portretistica în aqua forte, aspect iritant pentru o seamă de contemporani. Riguros până la ipostaza de clinician nemilos în verdict, cu argumentaţie densă în detalii temporale şi biografeme dintre cele mai curioase, totodată sobru şi lucid, mefient la fantasmagorii şi inşii exaltaţi, criticului i s-ar cuveni o mai dreaptă cinstire postumă. Dacă luăm în considerare definirea meseriei sale, constatăm că ea rezistă convingător şi astăzi, tocmai pentru că este formulată pe un ton măsurat şi credibil, în răspăr cu abordarea rebarbativ-neologistică a unor nou-veniţi în domeniu: „Critica [...] este analiză, prin urmare investigare a universului unui autor şi evocare a lui, demontare a metaforelor şi recompunere a coerenţei lor, pipăirea articulaţiilor structurii şi pronunţare sau sugerare a judecăţii de valoare. Se înţelege că acolo unde demersul nostru n-a descoperit aceste elemente nu există creaţie şi se cade să denunţăm mistificaţia”. Un program, aşadar, salubru şi consecvent, apt să susţină orice tip de explorare hermeneutică, sigur, cu amendamentul că secvenţa concluzivă e fatalmente subiectivă, o chestiune indiscriminabil legată de gust, şi asta de când lumea. A nu saluta apariţia cutărui poet novator, să zicem, multilăudat deja, şi care chiar o să confirme, nu înseamnă cecitate, ci un act de credinţă, o formă de asumare a unei conduite epistemologice. După cum nedisimulata instalare, ca sensibiltate şi metodă, în cartezianism nu poate fi asimilată absenţei mobilităţii intelectuale, chit că trăim în epoca tropismelor. Un pic de recurs la tradiţie nu a stricat nimănui, niciodată. Dimpotrivă, autorizarea de la valorile acreditate te ajută, în mod eficace, să-ţi vezi mai bine statura ta reală în raport cu maeştrii. Dar ce te faci cu aceia, legiune, care se cred produse spontanee, genii prin elecţiune divină, ca în convenţia romantică, şi nu-şi recunosc în ruptul capului precedenţa, ba chiar sunt dispuşi, mitomanic, să treacă sub tăcere segmente ale educaţiei verificabile administrativ pentru a se situa în vecinătăţi „convenabile”, de top, în care, evident, nu se regăsesc foştii profesori şi actualii confraţi? Al. Piru era un ireductibil inamic al acestor energumeni, dinamizaţi teribil de propria lor juneţe extrem de atentă la tot ce poate însemna lauda de sine şi denunţarea „datării” demersurilor înaintaşilor.

Profesorul a avut mărinimia să mă accepte ca doctorand, drept care gândurile mele de carieră academică se îndreptau, la începutul anilor ‘90, în mod firesc, spre Bucureşti, după cum a avut o sincopă de umor, binevoind să moară în 1993. Astfel că am fost preluat de Eugen Negrici, el însuşi îndrumat fiind de specialistul în literatură veche. Fără să vedem conjuncturări stelare în nişte coincidenţe, putem, totuşi, sesiza, că mărturiile foştilor doctoranzi converg în câteva puncte esenţiale. Unul îl reprezintă modularea charismatică a oricărui dialog, dar asta numai din momentul în care corozivul, altminteri, savant se ataşa cumva, sentimental, de interlocutor, ca formă de încurajare. Te asculta cu răbdare, intervenea ponderat, nu-şi refuza câte o paradă de erudiţie, mai ales când se auto-ataşau şi alţii, mixtură axiologică, la symposion, şi atunci plusa cu câte un „eu ştiu tot” despre subiect. Unii apreciau şarja, alţii erau deconcertaţi, după cum un număr de aplaudaci interesaţi îşi trădau, înverzindu-se, invidia nativă, întrucât nu reuşeau să se lustruiască pe ei în faţa şuvoiului retoric, de crescândă expresivitate odată cu înaintarea în zi, al profesorului.

Un alt punct ar fi stilul de a lucra cu oamenii, în genere, atât în calitate de decan, cât şi în desfăşurarea din amfiteatre, aule sau alte locuri publice nimbate cultural. Vorbea miezos şi parcimonios, limpid şi profitabil pentru oricine era cât de cât atent, pentru că trebuia, totuşi, să discerni unde se încheie scena cu mâna de ajutor întinsă, magnanim, şi unde începe maliţia care l-a făcut faimos. Celor care se luau prea în serios le pregătea culoare-capcană, ţesute din ironie şi sarcasm din belşug, făcându-i să creadă că îi elogiază, când, de fapt, se juca, practic, oferindu-şi un binemeritat răsfăţ de senior al spiritului în faţa veleitarismului asaltator. La o adică, asta a făcut şi scriind Cearta, ca să „rateze”, călinescian vorbind, genul epic, şi încă punând în prim-plan o problematică erotică, în care, liantul fiind gelozia, se perindă prin carte tot soiul de „dobitoci”, întruchipări, vezi bine, ale bornării şi infatuării de care un ins cu patalama de universitar, spre pildă, nu e scutit ab initio.

Şi, nu în ultimul rând, din sfera incomodului, s-a reţinut că nimeni nu putea fi imprudent sau debutonat total cu profesorul, nu putea vorbi absolut degajat sau „liber”, pentru că risca mult, şi nu din motivul că ar fi fost pericol de vreo răzbunare. Fel de a spune că instituţia criticului înseamnă că, oricât de dezinvolt te-ai fi simţit, oricât apetit pentru maniera commčre ai fi dobândit, după ore multe de schimburi de impresii amestecate, literaro-mondeno-moraliste, se impune o auto-cenzură. Şi nu, nu era în chestie atitudinea faţă de semenul tău, întâmplător mai ştiutor, şi de aceea mai sceptic – era o miză mai mare: nu ne permitem orice efuziune şi o expresivitate prea „populară” atunci când ne ştim – dacă ne re-cunoaştem astfel – mânuitori de concepte şi idei din speţa temperaturii alpine, unde râsul prea gros şi plânsul de gură-cască nu fac prea bună casă cu dezirabila obiectivitate, ca ieşire din sinele atât de vulnerabil la cele prea omeneşti.

Puse cap la cap, motivaţiile de mai sus ar trebui, poate, să dea de gândit celor ce-şi uită prea repede reperele valorice şi pedagogice şi nu prea cred în ceea ce numea chiar Al. Piru „permanenţe româneşti”.