Erau ziare, evenimente..., spunea poetul. Şi azi se aşteaptă evenimentul – dacă nu e ceva chiar demn de remarcat, se inventează pe loc. Publicul e avid să audă mai ales despre conflicte, pentru a se putea situa în jurul ringului, pledoariile pro sau contra astâmpărându-i setea de faptă, scoţându-l din „marea” sa performativitate narativă, aceea, de prea multe ori, a relatării despre starea preţurilor la piaţa de zarzavaturi. Martori la focul încrucişat, cetăţenii nu mai au cum să-şi dea seama de partea cui e dreptatea, şi, în consecinţă, văzând situaţia confuză din jur, ajung să arunce anatema urbi et orbi.

Mai ales că cei prinşi, uneori fără voia lor, în litigiu, susţin că îşi apără poziţia, respectiv normalitatea. Ai zice că e uimitor, dacă n-ar fi trist şi dezamăgitor, să constaţi câte feluri de normalitate sunt instaurate. Dacă ia act de disputele dintre scriitori, e destul de limpede că un terţ, un reprezentant al ceea ce se cheamă, îndeobşte, ordinary people, nu înţelege mare lucru, spre pildă, din dublarea vechii Uniuni a Scriitorilor din România cu una nouă, adică nou-născută din motive ce scapă logicii elementare şi stârnesc mirarea şi reacţia promptă a justiţiei. Totuşi, nou-veniţii se socotesc cei cu atitudine normală, deşi armele lor sunt culese din panoplia violenţei. Să parcurgem următoarea opinie: „Viaţa literară nu se petrece într-un spaţiu aseptic şi condiţiile de seră sau de rezervaţie nu sunt numai imposibile, ci şi neconvenabile. Lumea scriitorilor nu este – şi nici nu vrea să fie – o rezervaţie, conflictele care o agită sunt aceleaşi ca în viaţa de toate zilele. Nu ţin deloc să închipui aici un peisaj idilic, deşi abstracţiunea lui îl face să pară astfel. Ţin doar să propun o discuţie normală ca o replică la anormalitatea pe care vor s-o instituie, în paginile anumitor reviste, anumite articole sub anumite semnături. Prin normalitate înţeleg nu numai evitarea violenţelor de orice fel, a mijloaceleor extra-literare de intimidare a aadversarului, a proceselor de intenţie, a truncherii citatelor etc., ci şi renunţarea la omisiunile elocvente, la bagatelizare etc.”.

Perfect de acord, da, par scrise acum (textul, din anii ’80, îi aparţine lui Mircea Martin, cules în Singura critică), şi le-ar putea folosi ca alibi tuturor facţiunilor ce-şi arogă normalitatea, respectiv legitimitatea. Fraze principiale, la care aderăm necondiţionat, pentru că ele exprimă ceva dincolo de crezuta preeminenţă şi eventual, unicitate, a profesiunii oricui şi a fiecăruia, anume că fie şi cel mai mic gest public umoral, cel mai mărunt act atitudinal care părăseşte intelectualitatea ne poate disloca tout court din pretenţia de a oficia autoritatea. Sau, cum spunea Gadamer, din prerogativele „pretenţiei de adevăr”. Cum să-şi aproprieze conceptul de adevăr unul care îşi înjură confraţii birjereşte, rosteşte blesteme din tenebrele frustrării neostoite la adresa confraţilor care ţin din răsputeri să afirme o arenă a beligeranţei ideatice, guvernate de arbitrul numit decenţă? Care om serios ar vrea să fie reţinut ca ignar, ca denigrator ai unei ierarhii ce denotă, ea însăşi, o conştiinţă, fie şi numai prin simplul fapt că mecanismele de valorizare au antrenat deja schimbări care nu pot fi ignorate, decât, evident, de către copiii sceptici ai păturii inculte? Cam asta arăta T. S. Eliot în comentariul său pe marginea raportului noutate-tradiţie: nu importă atât ineditul, cât impactul acestuia asupra structurii generale a tradiţiei.

Nu mă refer aici (numai) la auto-proclamaţii inovatori din viaţa literară actuală, contestatari ai conducerii Uniunii Scriitorilor din România. Un for ales democratic face parte din tradiţie, contrariul fiind gândit de acele minţi – deşi, unele, tinere – rămase ancorate în reflexele insului unidimensional ceauşist, conform cărora orice autoritate e o formă de opresiune, mai puţin în situaţia în care revoluţionarul de profesie devine el însuşi lider. Şi atunci să te ţii!, dar nu, nu ne lăsăm purtaţi de mirajul unui scenariu apocaliptic – ar fi redundantă o enumerare a consecinţelor preluării puterii de către vajnicul resentimentar cu spume la gura sa septică. Le cunoaştem din istoria recentă, care ne-a modelat şi reconfirmat, periodic, nişte paradigme comportamentale, care au început tocmai ca şi puciştii noştri, cu mulţi decibeli inestetici, cu ifose şi amărăciunea de gură-cască a celui ce nu e invitat la balul bine eclerat. Mie unuia, scrâşnetul celui ce înjură oameni respectabili, înzestraţi cu maniere urbane, tradiţionale, de modă veche, poftim!, îmi aminteşte, periculos cinetic, de „iluminarea” plebei din Doctor Jivago, atunci când percepe, oricum instrumentată, că luminile din saloanele celor din frunte reprezintă cauza nefericirii lor ontice, drept care pun mâna pe cărămizi să spargă iritantele ferestre cu pricina.

Un portret-robot pentru psihologia pucistului ar fi Piotr Verhovenski, personajul din Dostoievski (Demonii), caracter inspirat din faimosul Serghei Neceaev, revoluţionarul profesionist. Proiectul său sună astfel: „Revoluţionarul nu se amestecă în lumea politică şi socială, în lumea aşa-zis instruită, şi nu trăieşte decât cu credinţa în distrugerea ei cât mai completă şi mai rapidă. El nu este un revoluţionar dacă are milă de ceva de pe lumea aceasta”. Discursul lui Neceaev, din care frapează, poate în primul rând, expresia „aşa-zis instruită”, trece în practica unor Stalin, Pol Pot, Castro, Mao, Hodja şi alţii, ejusdem farinae. Dar, dacă lăsăm deoparte ductus-ul ideologiilor şi al derapajelor lor segregaţioniste, găsim, lesne, un contrafort într-o maximă a mereu actualului La Rochefoucauld: „Oameniii cu inteligenţa mediocră înfierează de obicei tot ce le depăşeşte puterea de înţelegere”. De unde mai sunt vreo doi paşi logici până la configurarea a ceea a numit Max Scheler, într-un op circulant, omul resentimentului.

Energumenul în cauză, ros de varii invidii, rudă bună cu vulpea care nu critică noţiunea de dulce, ci „doar” îşi manifestă nemulţumirea că strugurii sunt acri, are o problemă de fond generată de propria-i neputinţă, pe care încearcă s-o atenueze în proiecţii de regulă fantasmagorice, nu lipsite însă de potenţial violent. Precum cârtitorii de azi ai destinului acru al literelor, pe care ei îl percep, de fapt, în mod pragmatic, drept dulce, adică la îndemână, resentimentarul, odată calibrându-şi calea de asalt, va rămâne fixat acolo, câtă vreme sunt şanse puţine spre deloc să priceapă sensul salubru al tradiţiei mai sus-menţionate, respectiv al unei ordini necesare precum clasicismul. Cum să nu-i dai dreptate, iarăşi, unui „vechi” precum Goethe: „Şi ce te plângi de duşmani?/ Au să-ţi fie vreodată prieteni/ Cei cărora făptura ce eşti/ Le pare pe-ascuns un veşnic reproş?” (Divanul occidental-oriental). Tot invidiatul e de vină, că are un nume la care, cum se vede pe teren, tu nu poţi aspira, că are cărţi importante, din categoria celor care fac şcoală, că pune lupta deschisă în arenă deasupra fremătătoarelor şi nedezinfectabilelor culise, că, în sfârşit, există şi dă semne atât de clare de vitalitate.

„Rezolvarea” situaţiei ar fi, în ideaţia tip Verhovenski, eliminarea genului acesta de „domni” (toţi refulaţii laudă deşănţat modestia materială şi un eticism maximalist, pur, de Dalai Lama), între care, pe primul loc în preferinţe, se plasează intelectualii, mai ales în calitatea de profesori. Pe care caracuda îi face, desigur, profesoraşi. Avem şi varianta, tot de iz stahanovist, alergică la tot ce e carte, teorie, igienă a gândirii, de prefesori (cu referire precisă, de cea mai pură speţă resentimentară, la cadrul didactic imprudent, care ţi-a imputat, pe vremuri, că nu vorbeşti corect limba maternă, de care faci acum atâta caz, cu rânced sos patriotard, din soiul la modă, că ar trebui să afli, totuşi, unde e biblioteca şcolii, că e obscen să faci pe exegetul până nu citeşti opera etc.). Principiile estetice, invocabile, previzibil, de către toţi ce au de-a face cu scris-cititul, ar trebui să treacă prin conştiinţă, spre a deveni principii etice. Spre enervarea unora, nu e după facultăţi, ci după conştiinţe...