Tot mai dezbătută şi în România, tema analfabetismului funcţional are de ce să frisoneze, şi nu pentru că am fi noi catastrofişti, ci pentru că ne luăm exemplele, puzderie, din simpla interacţiune cu semenii, în cel mai pedestru cotidian. Oamenii care nu pot formula o părere coerentă la cea mai „modestă” cu putinţă întrebare a reporterului: „Cum trăiţi azi? Bine, mai bine sau... etc” abundă; în schimb, produc nişte mârâituri ubueşti, încheiate cu un pasaj intelegibil la orice oră: o înjurătură neaoşă, cât se poate de democratizantă. Oameni, iarăşi, care se bâlbâie ad nauseam când sunt puşi în situaţia de a relata ceva, chiar dacă e un ceva la îndemână, o povestire personală, de tipul unei aniversări, să zicem, sau o narativizare a zilei de lucru către terţi. Constant, la categoria conectori (ai propoziţiilor, căci fraze înseamnă şi subordonate, adică racordarea permanentă la stricteţea principalei) întâlneşti doar conjuncţia şi, bună la toate, căci nu trebuie să te ducă în nici un amonte logic, adică să-ţi provoace vreo migrenă sau, Doamne fereşte, să-ţi ardă preţiosul cip. Oameni, încă o dată, şi, de data asta, mai grav, căci oficiali, care, întrebaţi orice, răspund, invariabil, cu vocabule sărăcuţe rău şi limitate aritmetic, prin reproducerea tale quale (care include anacolutul, tautologia, contradicţia în termeni sau alte astfel de blestemăţii, de care, oricum, nu vor fi auzit) a programului partidului.

Ca să nu mai vorbim de semenii tineri, fără să cădem în furor-ul generalizării, chit că, la o pogorâre (nu, nu în maelstrom!, deşi...) în stradă, vezi, involuntar, cupluri noncomunicante aşezate la cafenele, fiecare absorbit, până la netresărirea de nici un fel în faţa unei sirene de tip urgenţă, care trece la trei metri de masă, de propriul mobil. Dacă ar fi să repertoriem defazajele, deseori flagrante, între aspectul social (decent vestimentar-fizic, uneori chiar opulent) şi retorica arborată în privinţa a destui concetăţeni, am ajunge, rapid, la un impas cognitiv grav, adică alienant. Respectivul impas se traduce în replica lui average man (şi nu, numaidecât, în situarea, fantezistă, dar şmecheră, în univers, a celor intervievaţi la emisiunea demitizantă Starea naţiei): or fi ei proşti, dar uite ce maşini, ce vile şi conturi au! Ce se vede e în neregulă, dar oropsitul sorţii, în loc să condamne înşelăciunile şi corupţia, visează, aşa, ca în telenovele, printr-o manevră deus ex machina, să ajungă şi el un potentat, manipulator de sume „nesimţite” după propriul plac, spre a-i umili pe aceia care, până deunăzi, i-au fost vecini „nevolnici”, plătitori de taxe la stat.

Vorbind, acum, mai puţin sociologizant şi mai degrabă ştiinţific, recte filologic, fiecare are dreptul la exprimare liberă, gângăvită sau nu, dependentă de un display sau nu. Abordarea „civilă”, particulară a textului intră în drepturile cetăţeneşti, dar amendamente se pot face, cum procedează, spre pildă, Paul Cornea: „«Uzul liber» al textului (formula îi aparţine lui Eco) e o lectură la discreţie, arbitrară, degajată de constrângeri exterioare, decisă de subiect, potrivit idiosincraziilor lui. Orice cititor are latitudinea ca, în situaţiile nereglementate prin restricţii specifice, unde calitatea comprehensiunii nu e exigibilă, iar nerealizarea ei nu e penalizată (cum se întâmplă, de exemplu, în şcoală ori la tribunal), să negocieze textul «nonşalant»” (Introducere în teoria lecturii). Aici rezidă şi problema de fond: relaţia de beligeranţă cruntă cu limba, detectabilă la atâţia decidenţi din ultimele decade, nu intră sub incidenţa legii, nu e penalizabilă. Au fost, şi sunt, ce e drept, voci care au lansat ipoteza înfiinţării unei poliţii a idiomului autohton, spre a-l apăra de violurile repetate şi sadice ale unor energumeni certaţi cu normele gramaticale din fragedă şcolaritate (adeseori, politic, finalizată cu doctorate plagiate). Iniţiativa, naivă, întrucât nu generează decât apelativul de tip TV „ruşinică!”, trimite, oricum ai da-o, tot la sistemul de învăţământ, mai precis la gestionarea lui, şi anume la situarea socială a profesorului.

Marginalizat prin buget şi poziţia deţinută – invariabil, ultima – în enumerarea priorităţilor Cetăţii, umanistul de catedră e înclinat spre dispoziţia de exil, dispoziţie egală în forţă cu celelalte manifestări umane esenţiale analizate de Lorenz. Îndrăznesc să afirm că, în lumina adagiului noicist după care filosofii explică oamenilor de ştiinţă ce fac ei cu adevărat, profesorul, instanţă autorizantă, e situat mai aproape de pasiunea ideilor decât simplul cercetător. Şi nu e vorba doar de euristica pretinsă în domeniul didactic, ci de gradul de responsabilitate. La rigoare (nu e nevoie de lentile speciale pentru a observa fenomenul), pedagogului, largo sensu, îi este imputată orice disfuncţie din societate. Ţintind la educabilizarea generală – o utopie! –, profesorul cade, automat, sub incidenţa spuselor lui Aristotel: „Omul nu aspiră la imposibil. Şi dacă totuşi o face, toată lumea îl va socoti slab de minte” (Etica nicomahică).

Pragmatic, se poate arunca vina – pentru că oricine, de la vlădică la opincă, ar clama că e conştient de starea de fapt, una indezirabilă, dar ce se cere, imperios, e o soluţie, moncher! – pe impactul crescând al mass-media, cu trimitere directă la cel video. Acum, se prea ştie de unde vine competitivitatea între formele de transmitere a mesajului, gen ceci tuera cela (filmul sonor a detronat filmul mut, dovadă artistică Singing in the Rain, să spunem): mesajul iconic e unul direct, în vreme ce mesajul scriptic e mediat prin competenţe ce trebuie învăţate. Literatura de specialitate subliniază ravagiile televizorului în privinţa dezvoltării creierului, descoperindu-se micşorări ale nivelului activităţii corticale, scăderi ale frecvenţelor undelor cerebrale care trec din starea beta în starea predominant alfa şi delta, diminuarea activităţii emisferei stângi, periclitarea ariilor cortexului prefrontal, concomitent cu întreruperea parţială a legăturii dintre cele două emisfere. Prognoză apocaliptică!, care, totuşi, nu are forţa de a-i impresiona, în vreun fel, pe indivizii care folosesc acel Newspeak partinic (nu importă că n-au auzit de Orwell) ca pe o descoperire epocală, unică şi, evident, irepetabilă (în, desigur, idioţenia ei). Punctul pe i îl pune, atât de clar, tot un Paul Cornea: „Fără îndoială, uzul liber al textului nu poate fi proscris, după cum uzul corect nu poate fi prescris”. Una e, desigur, performarea, ca „realizare” a mesajului de către un amator, alta e performanţa, ca rezultat al efortului unui profesionist/ expert.

Revenim, însă, la fondul problemei analfabetismului funcţional, chestiune care presupune reformarea din temelii a unui sistem care dă specialişti cifrişti şi inşi, în general, de care depind finanţele şi, în ultimă (?) instanţă, vieţile noastre particulare, care sunt pe cale de a fi deprivate, conform cerinţelor consumeriste, de ultimul strop de inteligenţă emoţională. Şi închei cu o notă amară, chiar dacă aş dori să dau dreptate colegilor pedagogi meliorişti, citând dintr-o conferinţă recentă a lui Ioan Aurel Pop (istoric de profesie, reamintim), unde referinţa se face la mândrul tineret internaut de astăzi: „…am auzit o întrebare stupefiantă: «Oare Iulius Caesar era un om deştept, din moment ce nu-şi stabilea strategia de luptă la calculator şi din moment ce nu comunica prin e-mail?». [...] De aceea, se duc, de exemplu, la Roma şi te cred dacă le spui că Michelangelo a făcut Capela Sixtină la 1300, animat de concepţii iluministe!”.

Prefer să cred în codul artistic, ponegrit drept „emoţional”, cam în sensul în care spunea Oscar Wilde că abia picturile lui Turner l-au făcut să vadă ceaţa deasupra Tamisei.