Într-un martie se năştea Mircea Eliade, încă model de hărnicie şi miopie, pentru unii, bun de incriminat pentru neaderenţa la political correctness, pentru alţii. Urmaşii huliganilor săi, între care mulţi ochelarişti, cu ocupaţii deloc anti-sistem, au ieşit, astăzi, să manifesteze în stradă pentru a apăra chiar sistemul, mai precis buna funcţionare a acestuia. Tezele lui Eliade, implicite (în ficţiuni) şi, mai ales, explicite (în opera ştiinţifică), în legătură cu necesitatea departajării rezonabile (nu riscăm să zicem obiective) între puterea temporală şi cea spirituală, ar trebui, poate, reparcurse astăzi. Dar câţi să o facă? S-ar cuveni, mai întâi, să fi auzit de autor. Apoi, după ce li s-ar face, celor certaţi cu şcoala, o sumară repertoriere a ideilor sale, probabil că ar fi declarat de aceştia apartenent la statul paralel.

Doar că aserţiunile gânditorului ni se par mai actuale ca oricând, în formulările lor etern valabile. S-ar zice că entropia umană a atins, azi, limita suportabilului: războaie, exoduri, schimbări la faţă foarte rapide, grefate toate pe o permanentă şi erodantă mişcare freatică de contestare a categoriilor în vigoare: sociale, politice sau morale (ca să nu mai vorbim de registrul estetic). „Teroarea istoriei” ne condiţionează şi ne justifică prin imediat, ne subordonează conceptului de „reaşezare”, în virtutea unui experimentalism care nu este altceva decât un semn al derutei, distanţare faţă de imuabila esenţă umană, întemeiată pe identificarea transistoricului simbolic, deci pe sacru. „Crizele omului modern sunt în mare parte religioase în măsura în care sunt o conştientizare a unei absenţe de sens”, observa Mircea Eliade în Încercarea labirintului. Pulverizând transcendentul, vieţuind în ceea ce s-a numit „Apocalipsa după Nietzsche”, modernii, ca şi rudele lor mentale, postmodernii, au devenit, în mare măsură, captivii unui deşert axiologic, prielnic existenţei inautentice, intens politizate, nutrită dintr-o relaţie de directă proporţionalitate între dezvoltarea economică şi subdezvoltarea morală. Nu se pune problema să ne întoarcem în illo tempore. În orice conştiinţă, chiar pe fond incult, se insinuează ideea necesităţi unui element coagulant, unui Adevăr mai operant decât potenţial agresiva instaurare a dialecticii de tip „părerea mea versus părerea ta”. Se poate convoca sfera valorilor morale, unde taxinomiile nu depind de pluralismul democratic al opticilor. Imperativul mântuirii acestei lumi, for its own sake, adică pentru acordarea unei şanse spirituale celor nenăscuţi încă, l-a determinat pe un Toynbee să gândească reeditarea unor mari imperii, a unui stat mondial, cu mituri comune diverselor etnii. Marxismul a atacat furibund teza „imperialistă” (deşi el însuşi era internaţionalist). Însă Toynbee intuia esenţialul, văzut în idealul convergenţei eforturilor disparate, izolaţioniste, fatal-centripete. Pe de altă parte, Eliade n-a contenit să nuanţeze conceptul de „ecumenism”, bază a unui nou umanism, cel ce ar reda traumatizatului homo sapiens tradiţia sa, acum diseminată şi pervertită în „necesitatea istorică” a interpretărilor, clar insuficiente, post-hegeliene (dintre care un succes abominabil a avut cea marxistă).

Sindromul cel grav, după Eliade, se arată a fi ateismul, care este, indubitabil, principalul obstacol în biografia lui „humanitas”. A nu recunoaşte sacrul, oricât de camuflat, este a livra sufletul pentru comentariu unui cerc de pozitivişti. Apologia „realităţii”, înţeleasă ca tot ceea ce se opune miticului (Mituri, vise şi mistere), e pasibilă să întreţină, în rândurile unei tinere elite actuale de literaţi, suspendarea, pentru o periaodă periculos dilatată, a registrului mitic al Fiinţei (admiţând că Fiinţa se apără prin partea ei „nereală” – era să spun paralelă).

Nebulozitatea s-a insinuat în concepte şi în suflete. Este greu să judeci teleologic aici, dar este de presupus că referinţele decisive (pe care paradigma existenţială le ignoră în continuare, elogiind prestaţia computerului, care poate verifica şi voturi, îţi poate face şi „obiective” sondaje de opinie) la care trimite formula lui Malraux despre condiţionarea ontologică a secolului XXI de factorul religios ar fi de natură să relanseze discuţia asupra mântuirii generalizate, adică, în fond, asupra depistării Sensului.

Ar fi, prin urmare, de denunţat un soi de maximalism al informaţiei, mod de a califica imaginarul unor tineri scriitori/ cercetători actuali drept unul de tip ordinator, adică „proustian, spiritual şi masturbatoriu”. Expresia din urmă, aparţinând, desigur, lui Umberto Eco, tinde la descentrare în favoarea ultimului termen: profesorul de la Bologna sugerează că „ne aflăm, într-adevăr, în pericol de abundenţă, iar triumful lucrului scris contribuie la aceasta. Este o tragedie. Excesul de informaţie este echivalent cu zgomotul”. A început o epocă a exorcizării complexului informării insuficiente (sau bănuite ca atare), astfel încât vedem ieşind din edituri mulţime de recitative ale bibliografiilor aflate sub un generic funcţional. Este adevărat, tonul acestei retorici l-au dat, între alţii, Joyce sau Borges, dar atât de profundă să fie maladia încât mitosfera literatului contemporan să circumscrie fatalmente un orizont al supremaţiei informaţiei pe calea tehnologizată? Repet, în discuţie este registrul ideii de literatură, dar şi de comentare a ei, respectiv a paralelismului (sic!) ei.

Nu este vorba de a (re)mobiliza figurile detestabile ale unui reţetar impus creativităţii. Însă este de discutat regimul actual al emergenţei unei noi forme a spiritului creator. „Noul” Logos, pe principiul atrăgător, dar cam concesiv, de tip puzzle lingvistic, nu este Logosul seminal, de la care ne place să ne revendicăm cu toţii, pentru că, după părerea mea, lipseşte o aprofundare verticală a spiritului mitic, în sensul găsirii unei legături între lucruri străvechi şi coeficiente moderne ale vieţii şi creaţiei, spre a abandona superstiţia unei arhaicităţi pre-logice, demnă de un zâmbet îngăduitor. Cu greu s-ar putea susţine că omogenizarea „democratică” a genurilor, stilurilor, mentalităţilor într-o pastă al cărei coagulant este ironia (ori siguranaţa afişată în toate, deranjantă mai ales politic), sub care stă revizitarea trecutului, ar constitui o soluţie (o ipoteză de străpungere) la criza epocii crâncen-amorale de astăzi. Mefienţa în faţa metafizicii (considerată în sens eliadesc), risc să zic, bănuiesc a fi ceea ce grevează multe eforturi hermeneutice, civice sau profesionale, oneste.

Tocmai de aceea nişte inşi robotizaţi nu sunt în stare să conducă: doctrinele, oricare ar fi ele, pe care pretind că le aplică neabătut, ar trebui mai întâi înţelese. Ca şi sensurile cuvintelor, cum ar fi termenul paralel. Să mai cităm, în încheiere, din paralelul Eliade (paralel cu incoerenţa, agramatismul, contradicţia în termeni, incompetenţa): „Pe vremea lui Napoleon, orice soldat îşi purta în raniţă bastonul de mareşal. Astăzi, oricine este înzestrat prin vocaţie să gândească, să creeze, să înţeleagă, să prevadă – îşi poartă cu sine sentinţa de moarte, oriunde s-ar afla el” (text din 1949, cules în volumul Împotriva deznădejdii. Publicistica exilului).