Te poţi întreba, de mai multe ori pe zi, şi en gros şi cu de-amănuntul emoţional, în funcţie de cum deschizi televizorul sau vreun device conectat la reţele de socializare, cine are dreptate. În politic, în arena publică, în genere, în privinţa ierarhizării valorilor artistice. Cea din urmă menţionată direcţie ne preocupă aici, fiind îndeosebi susceptibilă de a duce cu ea, precum o viitură, ca deranj pentru auditoriul bourgeois, vanităţi, izbucniri, accese egolatre, cuplate cu jigniri la adresa preopinenţilor reali sau, mai ales, imaginaţi. Aşadar, în lumea literară, cum se stabileşte dreptatea? Că un terţ nu ar înţelege mai nimic atunci când află că scriitorul x, admirabil în ochii unor confraţi, este execrat de către alţi colegi de breaslă, deşi ambele părţi au la dispoziţie, ca să zicem aşa, aceeaşi materie primă. Omul sobru, neînclinat defel spre tranzacţionism, din perspectiva unora, este perceput ca mafiot dintr-a altora. Cum se poate asta? Un tânăr viu interesat de facerea şi de destinul cărţilor (călit la o facultate de Litere, la vreun cenaclu, sau şi-şi), care ar sesiza confuzia de valori, derutat, şi, eventual, scârbit de lipsa criteriilor, ar putea să-şi decline interesul pentru intrarea în Uniunea Scriitorilor. Ar putea zice, şi asta ne interesează direct pedagogic, adică moral, că intră într-o lume plină de zgomot şi furie. Dar i se pot explica lucrurile, nu fără un regret subreptice că s-a ajuns aici, într-un punct de clocot (iar noi am crescut în siajul formulei calmul valorilor, nu?).

Argumentarea (de ordin trist, practic, în sensul că ne-am fi putut dispensa de ea, dar o replică trebuie dată) ar putea începe cu o constatare: singura şcoală pe care au absolvit-o, unii, cu asiduidate, pare a fi şcoala suspiciunii. Acolo înfloresc, irigate de narcisim şi cecitate, maniile. Printre ele, ideea că adevărul ar fi ceva prefabricat, de nu cumva opresiv, că grupuri de putere/ presiune fac ierarhiile, în care proiectele inamicului vor fi veşnic utopice sau inexistente, exact în măsura în care ce fac prietenii este cotat drept realist şi reparatoriu, că un canon cultural e edificat arbitrar, pentru ducerea de nas a neofiţilor. De obicei, şi din nefericire, cei mai mulţi posesori de savoir-faire în materie de literatură şi „ştiinţele” ei produc ori tratate – sau, în fine, analize în care se etalează abilităţi, se caută efecte –, ori cărţi de atitudine, în care amprenta emoţională (vanităţi, gelozii) riscă să compromită ideea de analiză.

Ce e atunci de făcut pentru a limita (de eliminat nici vorbă) nebulosul şi „imprecizia” din comentarii? Din nou: elasticitatea minţii, definibilă, concret, în capacitatea de a-i asculta pe ceilalţi şi de a coopera. Chestiunea credibilităţii intelectualului rămâne acută, câtă vreme el este cel care se erijează în factor inductor de opinie, generează idei care pot deveni, în jocul politic, de pildă, norme pentru ceilalţi, uneori cu urmări catastrofale pentru societate, cum s-a văzut prin secolul al XX-lea. E vorba, în speţă, de ceea ce numeşte J. M. Bochenski autoritate epistemică. A dispune de aşa ceva înseamnă că „intelectualul este competent să arate cum trebuie procedat, dacă se doreşte realizarea unor anumite scopuri”. Ce ne facem cu peisajul nostru ideatic, unde toţi intelectualii îşi arogă competenţe? Cineva se înşală, evident, dar cum anume dovedim acest lucru, cât timp toată lumea poate invoca, spre a-şi întări spusele, titluri academice, să zicem, sau de tip politic ori lucrativ?

Respectiv, a cui autoritate o recunoaştem? Un critic, dacă e şi universitar, e suspectat că aplică grile căptuşite conceptual, ceea ce îi repugnă scriitorului „genuin”. Deţinătorul unei funcţii de conducere în breaslă e suspectat, şi chiar demonizat, că nu îi glorifică pe confraţi şi nu le socoteşte textele, vorba lui Eco, eminente. Că ficţionarii înşişi nu-şi pun problema că textele lor ar putea şi altfel decât eminente, de pildă pasabile, mediocre sau pur şi simplu nedemne nici de consemnat, asta e o altă poveste, care ţine de o anumită maturizare a instinctului creator şi de o necesară autoscopie.

Frustrat, psihologic vorbind, de cei care deţin puterea reală, adică de cei-cu-bani, intelectualul, văzându-se în deficit de putere şi de influenţă, începe să ducă o existenţă amfibiană, încetând să fie numai un profesionist. E greu de contestat că în oricine nu s-ar afla o dorinţă ascunsă după o audienţă oraculară. Mecanismul e simplu: prestigiul dobândit într-o disciplină, gardat, eventual, de un premiu Nobel (situaţie descrisă, amănunţit, de Jean-François Revel, în mai multe cărţi traduse la noi, mai ales în Cunoaşterea inutilă), este utilizat pentru a sfătui omenirea în cele mai diverse direcţii. Notorii sunt poziţiile unor Bertrand Russell (care avea drept model mărturisit Rusia sovietică, unde „creşterea copiilor ar fi devenit ştiinţifică şi eliberată de prejudecăţi morale şi religioase”) sau Tolstoi în faza senectuţii. Un Andrei Cornea înţelege astfel tropismele intelectualului modern, condiţie care, mi se pare, se păstrează şi în postmodernitate, în ciuda unor meta-teorii ce tind să arate „ruptura” de fond: „Ambiţios, doritor să-şi maximizeze influenţa şi puterea socială, el devine şi un fel de «guru»; ajunge, într-o anumită proporţie, deopotrivă şi un profesionist, şi un «maestru spiritual» adesea simultan şi într-un amestec inextricabil. Sensul acestei existenţe amfibiene este că intelectualul îşi utilizează autoritatea epistemică şi instituţiile corespunzătoare acesteia pentru a fabrica din ea autoritate deontică, cu scopul de a câştiga astfel o influenţă socială disproporţionată faţă de aceea pe care i-ar oferi-o autoritatea sa epistemică originară” (De la Şcoala din Atena la Şcoala de la Păltiniş). Cu alte cuvinte, genul principal de impostură, în viaţa Cetăţii, derivă din tentativele, motivate clar psihologic, de a se atinge autoritatea deontică. Tema este cel puţin incomodă, căci dezbaterea ei, cum ştim, a sfârşit, de regulă, în echivoc, din simplul motiv că nu se poate răspunde, infailibil, la întrebarea: cine e mai îndreptăţit să-i judece pe ceilalţi şi să dea verdicte, să stabilească, net, care este natura umană?

Ne-am ralia, la o adică, rândurilor teribil de actuale, pare-ni-se, contra facilităţii, consumismului sau gratificării hedoniste, din Etica Nicomahică a Stagiritului: „omul, în măsura în care-i este cu putinţă, să-şi dea lui însuşi nemurirea, făcând totul pentru a trăi potrivit cu elementul cel mai elevat (n.m. – G. C.) din el. Căci acesta, deşi ocupă un loc restrâns, altminteri prin forţa şi valoarea sa înseamnă mai mult decât tot restul”.

Nu e nevoie să fii o somitate, precum un Piaget, ca să observi că majoritatea oamenilor, neinstruiţi critic, olteni sau munteni, moldoveni ori alţi urmaşi ai etnogenezei cunoscute, manifestă două apucături esenţiale, de ordin „spontan”: să te crezi în centrul lumii şi să transformi regulile propriei conduite în norme universale. Cu atare gândire simplistă duce o luptă acerbă hermeneutica, mai ales în sensul ei gadamerian, centrat pe cunoaşterea Alterităţii, pentru antamarea unui dialog cu aceasta.

Dar să ne liniştim: aceia care văd numai defecte peste tot, mai puţin în ograda lor densă în proiecte reformatoare, nu cred să fi luat cunoştinţă de ideile mai sus-menţionate. În consecinţă, din ce se poate, omeneşte, estima, vor continua să împroaşte cu noroi orice formulă de agregare a autorităţii epistemice care nu-i cuprinde pe ei înşişi. Depinde de cei care au citit necesarele teorii care domptează ego-ul să le frâneze elanul distructiv.