Dacă nu combat, pe faţă, adică în faţa ta (căci se tem de riposta raţionalităţii născute în chiar spaţiul incriminat), blamabila, după ei, ideologie DWEM (Dead White European Male), considerată opresivă şi discriminatorie, adepţii lui political correctness îşi propagă opiniile în spaţiul academic. Tristă şi iritantă constatare: tocmai intelectualii, pasă-mi-te creatori de canon şi defensori ai Panteonului, şi-au dobândit reputaţia de căutători de stăpân (ideologic, vezi bine) şi de părtaşi, uneori din entuziasmul cecităţii la social, la instaurări şi perpetuări ale haosului, începând cu cel marxist, trecând prin comunismul chipurile defunct după Căderea Zidului şi continuând cu neo-marxismul. Dacă spui asta direct, vei fi condamnat de plano pentru „delict de comportament” (misconduct). Nici măcar o grimasă la adresa altor religii şi rase, cu ale lor comportamente specifice, care au şi ele radicaliştii lor, pentru că arsenalul anatemizant se cere folosit contra albului colonialist, imperialist, de bună seamă arogant, care a impus, în lumea de azi, seturi de valori concepute pentru cei neavizaţi, pentru a-i manipula, respectiv, a le instila „nesuferita”, recte terorista educaţie tradiţională. Aceea fără arme, fără distrugeri de clădiri şi fără persecutarea purtătorilor de opinii diferite de Establishment.

Compactând sever, aceasta ar fi, totuşi, democraţia: asigurarea libertăţii tale de către Stat, dar cu aportul şi votul tău (citeşte, în loc de ultimele două substantive, responsabilitatea), cât să îi tolerezi pe ceilalţi, dar cu respectarea, de bun-simţ, a unei simetrii: eu îţi respect confesiunea, şi m-aş gândi că reciproca e valabilă. Mai văzuşi! Drept care nu te poţi abţine să nu citezi, in extenso, o reacţie recentă a lui Alexandru Călinescu, profesor lucid, limpede neinfestabil de stângism, bun cunoscător al floretei ideatice actuale (cu exemplu – dar, vai!, câte semnale nu sunt de felul acesta, şi încă demult, întrucât Franţa a fost cel mai bun magnet din Europa, la un moment dat, pentru pilitura otrăvită sovietică – din chiar primăvara aceasta, nu mai devreme!) din Hexagon: „Terorismul este prezentat drept o «construcţie socială» şi, de altfel, nu se vorbeşte despre terorism, ci despre «crime», cărora li se găsesc trei explicaţii: nedreptăţile sociale, opresiunea colonială (iarăşi!) sau tulburările psihice. Aşa că o anume Hafsa Askar, activistă de frunte a Uniunii Naţionale a studenţilor din Franţa, poate scrie, fără să aibă nici un fel de probleme, această frază teribilă: «ar trebui gazaţi toţi albii, această sub-rasă». Un articol extrem de interesant poartă semnătura unui student, Joseph Magne, care arată la ce aberaţii conduce corectitudinea politică. Toate cursurile şi seminariile (Magne este student în istoria şi filosofia artei) sunt politizate, se discută numai în termeni de «raporturi de forţă» şi de «dominaţie», sculptura greacă este stigmatizată pentru că ar privilegia dominaţia masculină, băieţii din grupă sunt chemaţi de către asistent şi li se spune să le lase pe fete să vorbească cel puţin la fel de mult la seminar pentru a nu crea «discriminare de gen» etc., etc. Aiuritor”.

Cutez a crede că a meritat parcurgerea fragmentului, pentru că e relevant, deşi previzibil, pentru păstrătorii unei decenţe comportamentale, de rit clasicianat (vezi „vetustul” termen bienséance), pe de o parte, şi repugnant pentru new-age-iştii care văd educaţia impregnată „emoţional” ca retrogradă şi chiar ca formă de impostură. Pentru doritorii actuali de putere simbolică, deşi ei execrează, diplomatic, setea de putere, contează punctaje „obiective”, cifre care nu pot, n-ar putea niciodată, defini un umanist, în sensul cel mai larg, acceptabil, să zicem, sub umbrela friabilă a unui Settembrini. Chiar să asistăm la „înfrângerea” minţii comprehensive, dar „nepragmatice” a personajului lui Thomas Mann? Sper, pentru generaţiile emergente, că nu.

Ca să punem sare şi piper pe rană, o rană poate greu vizibilă pentru average man, căci nu solicită intervenţie medicală, mai ofertăm din autorul volumului Caragiale sau vârsta modernă a literaturii, măcar pentru cei care simt „fiorii” schimbării, în sens de afront la „bătrâneşti”, respectuoase atitudini faţă de istoria artei: „La Muzeul Orsay e deschisă acum o expoziţie intitulată «Modelul negru, de la Géricault la Matisse». Printre pânzele expuse, celebrul tablou Olympia (1863) al lui Manet: în prim plan, o femeie albă, goală, întinsă pe pat, în plan secund o negresă, aparent o slujnică, ţinând în mână un buchet de flori. Ei bine, pictorul congolez Aimé Mpane a pictat în 2013 un tablou, Olympia 2, în care femeia goală întinsă pe divan e negresă, iar slujnica e o femeie albă.Lucrurile sunt acum în ordine deoarece, cum ar zice personajul lui Caragiale, «onoarea e reperată»”.

Revenind la modalitatea în care se vede socialul, şi, subreptice, politicul, din punctul de vedere al catedrei, am zice că accesăm, acum, o schemă autoironică, cu gândul, de „naivitate” schilleriană, că ar crea oarecare zvon pentru ceea ce se cheamă, în speţă, dascăl. Axul ar fi, după noi, construirea unei disjungeri: naţionalism vs. europenism. Unii au votat, deja, de mult timp. De pe vremea bonjuriştilor, adică, văzuţi, în pragul cumva seismic între fanariotism şi galofilie. Tensiunea între cântarea patriotică, ritualizată, de la aniversări, „Noi suntem români/ la noi stăpâni” etc. şi discursul non-naţionalist, se vede, parcă mai bine, în ultra-actuala O scrisoare pierdută.

Când Caţavencu „latră” la Europa, „dăscălimea” ori protestează timid, ori, până la urmă, îl „aprobă şi admiră” pe cel care le este evident superior la nivelul deresponsabilizării discursului. Ionescu sau Popescu etalează, iniţial, scrupule izvorâte din inerţia terminologică a catedrei. Ei vibrează la cuvântul „istorie”, detectând, în delirul lui Farfuridi, o idee (stranie performanţă!): că noi am fi exemplu, diacronic vorbind, pentru „surorile de gintă latină”. Nemuritoare, revoltătoare, paradoxistă replica lui Caţavencu erijat în protector: „Voi, dascălii, sunteţi băieţi buni, dar aveţi un cusur mare: cum vă vorbeşte cineva de istorie, s-a isprăvit”. Liberschimbistul instituie antinomii pernicioase, cu fastuoasă posteritate, de care am mai râde, dacă am fi dotaţi exclusiv cu simţ estetic. Mă tem însă că telescoparea esteticului peste peisaje caracterizabile, eficient, numai din unghiul performativ al limbajului ce cheamă instituţionalitatea, trece, acum, drept talent. Ce e mai actual decât tirada următoare, desfăcută din ţesătura operei şi devenită componentă sonoră a blazonului: „Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa d-tale, eu voi să ştiu de România mea şi numai de România... Progresul, stimabile, progresul! În zadar veniţi cu gogoriţe, cu invenţiuni anti-patriotice, cu Europa, ca să amăgiţi opinia publică...”.

S-ar cuveni să ataşăm configuraţiei societale caragialeşti un tip de analiză mai complexă, pluridisciplinară, unde să se distingă, peste reacţia ironică, dată, de unii, drept (doar) literară, cum e cu reacţia la nivelul construcţiei de idei în ce priveşte pe numitul dascăl român, pe eternul dascăl român, sfios în faţa schimbării, paralizat în faţa „străbunilor” şi locvacităţii. Activismul dascălului se poate vedea ca proiect „negativ”: cum ar face el să nu fie înţeleasă vulgar, egotist, „ultraprogresist” această insidioasă şi faimoasă remarcă a lui Kundera din Le livre du rire et de l´oubli: „Întreaga viaţă a omului printre oameni nu este decât o bătălie pentru urechile celorlalţi”.