În calitate de critic literar, lucrezi, inevitabil, cu liste canonice, cu ierarhii, asta însemnând că faci, simultan, o igienă a literelor şi a moravurilor. Aşa se întâmplă şi cu profesorul de literatură, cele două ipostaze suprapunându-se, în destule cazuri. E necesară această operaţiune de salvgardare a bunului-gust, din raţiuni anti-haos, cum susţine, constant, Nicolae Manolescu. Nu toată lumea are autoritatea epistemică să propună şi să susţină o listă axiologică, măcar din motivul că se va găsi mereu cineva, în raisonneur, pasă-mi-te, care să afirme că gusturile nu se discută, drept care a educa prin pledoaria ta pentru un anume set de valori e resimţit ca un act de agresiune, de elitism represiv. Ba da, gusturile se discută, se pot rafina, şi, astfel, se mai diminuează kitsch-ul din lume, asta în ipoteza că avem deja instalată o cultură a dialogului, atât în arena revistelor literare, cât şi în amfiteatrul academic.

Creşte, însă, impetuos, influenţa curentului Political Correctness, cântec de sirenă care îndeamnă tocmai la inversul atitudinii dialogante. Epitomul expresiv, cel puţin prin titlul ales, al interpretărilor privind vulnerabilităţile generaţiilor actuale îmi pare cartea lui Claire Fox din 2016, I Find that Offensive!. Găsim, acolo, o repertoriere a tropismelor sufleteşti care îi fac pe unii tineri să respingă autoritatea, de orice fel, să conteste, adică, ideea de canon, ca şi ideea de Adevăr. Orice le-ai spune e ofensator, e o tentativă de manipulare, de presiune exercitată de bătrâni asupra mlădiţelor, de Establishment asupra insularităţilor de viaţă alternativă, chit că acea viaţă se traduce prin ocolirea bibliotecilor, prin hainele tăiate şi rupte anume, prin dorinţa compulsivă de a avea de toate, inclusiv dreptate în faţa celor, evident, mai învăţaţi, şi de a nu da nimic în schimb. Ce să dea? Mă refer, desigur, la receptivitate, nu la vreun aspect de ordin material. Mai instructiv, şi mult mai grav ca semnalizare, mi se pare faptul că scriitoarea britanică a revenit, în 2018, cu o versiune augmentată a numitului volum, intitulată I STILL Find That Offensive!, fel limpede de a spune că eforturile autorilor de canon, fie ele şi modelate de un fin tact didactic, dobândit în timp, par sortite eşecului. Poţi să munceşti la un aggiornamento mult şi bine, să elaborezi o argumentaţie adusă la terminologia de astăzi, să faci porţie şi rolului tehnologiei acaparante, să dai semne clare că ai dispoziţia să înţelegi reactivitatea tipică unei vârste – totul pare zadarnic.

Bineînţeles că nu confecţionăm un discurs panicard, şi nici apoftegmatic, pentru simplul motiv că ne-am submina propria meserie, ori aici intervine noţiunea de demnitate. Am ajuns, să spunem, unii, la o anumită autoritate, prin ceea ce nu prea mai spune mare lucru, ca să mă exprim eufemistic, ambiţioşilor de astăzi: muncă, răbdare, obiceiul de a asculta mai mult şi de a vorbi mai puţin, şi, poate, mai ales, un accent aparte pus pe politeţe, respectiv, pe un cod al manierelor, care este, hélas, tot de tip canonic. Cu amendamentul, de bună seamă redundant, că nu intenţionăm să generalizăm, se întrevede, în studiul menţionat, o problemă, una veritabilă, în legătură cu milenialii, cei născuţi în anii ‘80, ‘90 şi 2000, supranumiţi, din cauza acumulării de frustrări şi nemulţumiri în serie, fulgi de nea (Snowflake Generation). Ei sunt hipersensibili, dar irascibili, apţi de revoltă contra profesorilor, dar şi contra părinţilor, care, în principiu, le-au asigurat un confort rău plasat, se pare, psihologic (din moment ce nu a fost apreciat ca atare, pentru că noţiunea de sacrificiu este, iarăşi, străină, milenialilor), pe baza unei antiteze cauţionabile, la urma urmei, afectiv: să nu mai treacă şi ei prin greutăţile cu care ne-am confruntat noi. Atâta doar că afectuozitatea manifestată astfel, sub formă de generozitate parentală necondiţionată, avariază serios gândirea critică. Tolerat (să nu ajungă la gesturi disperate copilul!), ba chiar încurajat (îţi dăm orice, să mergi la universitate scumpă, numai să fii tu fericit!, aici fericirea definindu-se, fioros, ca o formă de iresponsabilitate socială), milenialul, generic vorbind, nu are cum stima efortul acela susţinut prin care simţi că te ridici valoric treptat şi căruia i se spune, îndeobşte, self-esteem. Şi atunci: auto-victimizare, ameninţări cu suicidul, echivalarea oricărei observaţii, de exemplu, la adresa comportamentului sudat, exclusivist, pe mobil, cu un atac personal, de natură să-i altereze personalitatea şi să-i zdruncine reperele. Întrebarea, care pluteşte, în aer, este: care repere? Dacă insişti pe întrebare, eşti, încă o dată, ofensator.

În vremea regimului totalitar, înainte de Căderea Zidului Berlinului, să zicem că se mai putea înţelege, istoric vorbind: atunci era operant conceptul de reeducare (cu vârf al groazei în Experimentul Piteşti) despre care nu se poate spune că nu a reuşit, în bună parte, respectiv, partea cu spălarea pe creier, cu alergia la intelectualitate, cu fobiile la anvergura cuiva, chiar dacă justificabilă pe temei ştiinţific. Oricine se vede liber să discrediteze cum îi vine la mână, într-o euforie a contestării de care nu scapă nicio formă de excelenţă, cum spunea şi Eco despre sindromul prostul satului. Azi, în Europa, nu mai există brutalitatea bornelor ideologice, ci o concordie numită UE, care stimulează, spre pildă, mobilitatea intelectuală şi schimburile de idei la nivel nemijlocit fizic (înainte, neputând circula liber, îţi procurai o carte esenţială, cu greu, cu riscuri, în sistemul samizdat). Toate bune şi frumoase, până când vedem conturându-se un nou tip de cenzură, aceea de rit pollitically correct. În spiritul gândirii politice corecte, a admira pe cineva sau creaţia cuiva este blasfemator, pentru că presupune a recunoaşte inegalitatea dintre oameni. Mai mult, formatul artistic şi academic de a acorda premii pentru anumite merite devine şi el blamabil, pentru că premierea unora ar însemna „jignirea” şi „punerea în inferioritate” a altora. Revenim, prin urmare, la stringenta validitate a acreditării unei liste canonice, cel puţin o garanţie împotriva derapajelor care propun, în siajul lui Richard Rorty (nici măcar nu e el incriminabil pentru ce a urmat sugestiilor sale, cum nu e musai nici o Susan Sontag) poveşti personale, adică liste parohiale, fiecare pe legea lui.