S-a stins, de curând, George Steiner, unul dintre marii defensori ai dialogului intelectual deschis, chiar dacă polemizant, spirit liberal în sensul cel mai larg, pe scurt, un mare profesor. Avem multe motive spre a-l elogia, mai ales că generaţii întregi de studenţi i-au avut volumele drept repere, cu atât mai mult cu cât astăzi vedem ridicându-se un val agresiv de contestare a autorităţii, a creatorilor de canon, în fine, a oricărei forme de excelenţă. E un fel de furor al egalitarismului împotriva umanismului clasic, vezi bine, desuet, în epoca în care, vorba avertismentului sever exprimat de Eco, „prostul satului”, înainte trăitor la marginea lui firească, poate spune, acum, orice pe net. Nu ai cum scăpa de pofta lui de a injuria, de a se diferenţa (deh, complexele!) prin atacuri la persoană, de a suspecta orice prelegere academică, pe motivul că e represivă şi că ar transmite un adevăr mai degrabă prefabricat, decât descoperit. De altfel, ce-i uneşte pe aceşti contestatari, în speţă încruntaţi şi gălăgioşi, care nu l-au citit, bănuim, pe Steiner, sau, în tot cazul, nu-i respectă autoritatea, este expresia unor frustrări de pe vremea când erai pus să citeşti anumite cărţi, respectiv o listă canonică, prin motivaţie bine întemeiată. Azi, cu motorizare intelectuală slăbuţă, rezidual marxizantă, se pot alia să opineze că pretenţia ta de adevăr e absurdă, pentru că aşa o găsesc ei, ofensatoare.

De aceea, găsim esenţială şi, sigur, decisiv „ofensatoare” pentru etern nemulţumiţii de ieri şi de azi o pledoarie precum aceea din Maeştri şi discipoli (în original Lessons of the Masters), unde George Steiner îşi expunea, absolut accesibil narativ, metoda de lucru. Frazarea se distinge prin ordonarea bogată în exemple unde ezotericul curge firesc în exoteric, iar acest lucru vine, îndeobşte, doar de la om înţelept şi devotat instituţiei magisteriului. Or, aceasta zideşte conştiinţe, formează caractere, constituie, una peste alta, elicea şi garantul ieşirii din barbaria bunului-plac, adică a megalomaniei şi invidiei. „Orice lecţie realizată pe deplin în clasă – ne încredinţează G. Steiner –, indiferent cât de abstract sau de pragmatic e conţinutul ei, este o lecţie de libertate. În orice astfel de lecţie, aşa cum ne reaminteşte Platon, «vocea învăţătorului contează mai mult decât orice carte»”.

Profesorul de vocaţie elogiază maximal interactivitatea, acel proces osmotic în care Magistrul preia ceva de la învăţăcel, chiar în desfăşurarea prelegerii. Ne amintim de visul lui Noica de a edifica o şcoală sub deviza, împrumutată din Léon Bloy, „Nu se ştie cine dă şi cine primeşte”. Vorbim, efectiv, de celebrarea generozităţii, a spontaneităţii temperate în cugetul celui care a dus deja lupta cu ispita, ca în scenariul biblic. Acest enthousiasmos bemolat stă la baza etică a practicii publice prin care curge trecutul în forme noi, fatalmente modificate formal (profesori în blugi etc.), dar recognoscibile, axiologic, prin reverenţa făcută în faţa „prăfuitelor” tomuri care, în ochii umezi de ultimul spot publicitar, nu te învaţă „cum să te porţi în stradă”. În mod similar, din punct de vedere tehnic, procedează Steiner când insistă pe virtuţile formative ale călirii mentale la focul lecturilor esenţiale, adică disciplinante, cu citări dintr-o gamă largă, de la presocratici la Karl Popper şi de la Marlowe sau Dante la Saul Bellow ori Allan Bloom. De ultimul (respectiv de a sa Closing of the American Mind) îl conectează, îmi pare, combinaţia aceea rară între excelenţa stilistică şi îngrijorarea pentru neam/ speţă, pe care le vede salvabile prin acţiunea „misterioasă” a predării (Bloom apărând, cu deosebire, climatul propice al Universităţii, rămase cam izolate în mijlocul oceanului hedonismului).

Profesorul, aşadar, a fost antrenat să fie, la o adică, un soter. Câţi se simt locuiţi de asemenea determinare întru misiune? Ni se evocă, spre exemplu, faptul că „Plotin dădea impresia că angajase un dialog cu spiritul care îl locuia, o Fiinţă de natură divină (cf. daimonion-ul lui Socrates)”. Pentru a preda, în mod creator, la asemenea cote grave, eliberând, în durata lungă, suflete şi trasând drumuri pentru alţii, trebuie să porneşti, prin urmare, de la platoniciana „manie”. Pentru a prinde într-o formulă memorabilă un lucru altminteri greu explicabil sau volatil, ai nevoie de o „intuiţie crucială”, cea dintâi „revoltătoare” proprietate a ei constând în absenţa programabilităţii. La un moment dat, cărturarul elogiază şcoala creată în muzică de Nadia Boulanger, bazată pe dăruire absolută, rostind câteva vorbe oneste ce au darul să-i stânjenească serios pe marxizanţi: „Înţelegerea axiomatică a faptului că talentul, creativitatea nu sunt supuse dreptăţii sociale a stat la temelia elitismului ei şi al studenţilor ei, cărora le-a insuflat încredere ca să devină ceea ce erau”. Îndemnul rămâne peste tot, diacronic vorbind, acela pentru o purificatio spiritualis, pentru atingerea unei doxa din care să fi dispărut pulsiunile josnice, biologice şi crâncen-concurenţiale, care caracterizează specia atât de răspândită şi plină de ea a analfabetului robust.

În schimb, robusteţea e necesară şi în traseul paideic, dar cuplată cu rafinamentul metodei, iar uneori (şi) cu instinctul supravieţuirii, aspect care duce la marele capitol al trădării Învăţătorului. S-ar zice că, până la urmă, destinul celui-care-modelează este să rămână singur. În finalul unei prelegeri (gândit mereu sensibilizant, prin trimiterea fulgerătoare la un citat „artistic”) revelator, Steiner argumentează situaţia: „Discipolul fuge sau trădează ca să-şi apere identitatea de intolerabila autoritate carismatică a Maestrului. Ca să-l cităm pe Heine: «E o poveste veche/ Dar celor ce-o trăiesc li se frâng inimile»”. Trei pattern-uri didactice mari am putea distinge, în opinia savantului. Unul dominat de figura vampirizării, când puterea Maestrului distruge sistemul imunitar al discipolului, declorofilizându-l, răpindu-i viitorul, ducându-l, pe geodezică, spre servitute, cu vorba lui Hayek. Simetric, s-au văzut cazuri în care elevii şi-au subminat Învăţătorul, spiritual sau fizic. Dintre mostre alegem poziţia dispreţuitoare a proaspătului rector Wagner faţă de muribundul Faust şi grimasa de durere a lui Husserl în faţa trădării lui Heidegger. O a treia categorie ne mai înseninează, căci propune un anumit echilibru în universul pedagogic, de regulă dizarmonic şi plin de defazaje, din simplul motiv al rezistenţei native la învăţare. Aici intră în discuţie relaţia de tip barter, unde erosul joacă un rol deloc neînsemnat, iar încrederea patronează tropismele spiritului. Tandemuri precum Alcibiade-Socrate, Héloise-Abélard sau Arendt-Heidegger ilustrează atare cadru stimulativ. Schemele acestea repartitive s-ar putea să nu fie reperabile decât la analiza în retortă, să nu fiinţeze în stare pură, dar combinaţiile lor dau seamă despre cum se scrie istoria omenirii, care este o istorie a culturii ei, mai precis a formelor de transmitere ideatică.

Intelectualii români ai momentului pot să-şi pună cu rodnicie întrebările lui George Steiner, pentru că, la noi, vibraţiile istoriei nefaste au afectat nervul deliberării, al discriminării între autentic şi simulacru, astfel că societatea ori individul au de ales cu dificultate din nişte rânduri îndesite ca ciupercile după ploaie în ultima vreme, ornate cu titluri diverse, ce inspiră respect, rânduri unde inşi fără har, chiar impostori cu ştaif, se strigă, prin forţa împrejurărilor, „colega” cu oameni dăruiţi, cărora le pot răpi magisteriul. Iar renaşterea prestigiului acestuia ar însemna o relansare cu adevărat a unei naţii obosite, blazate şi derutate de führer-i politici sau culturali. Visăm la o meditaţie, în rapid „posmodernizatele” medii academice sau larg culturale româneşti, pe marginea interogaţiei lui George Steiner: „Nici un mijloc mecanic, oricât de rapid, nici un materialism, oricât de triumfal, nu pot şterge senzaţia că se crapă de ziuă pe care-o trăim ori de câte ori înţelegem un Maestru. Bucuria aceea nu uşurează moartea. Dar te înfurie atâta risipă. Nu mai avem oare timp pentru încă o lecţie?”.