Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Hidratarea unei iluzii

        de Gabriel Coşoveanu

Titlul provocator se cere interpretat în cheie antifrastică, întrucât nu descoperim nicio urmă de diablerie în versurile grave şi profunde, de timbru elegiac, definind un profil psiho-somatic mai degrabă melancolic, accentuat conservatorist, în sensul romantismului paradigmatic. Aici, incongruenţele eului cu datum-ul istoric ţin de natura autoarei, născută spre a fi în răspăr cu alcătuirile de multe ori strâmbe ale unei lumi privite cu înţelegere, dublată de o netrucată îngrijorare. Căci peste tot sunt detectate semnele timpului corupător, ansamblul eşafodajului consolatoriu hrănit de religie se înclină inconturnabil spre moarte, căreia cultura, oricât de adânc asimilată, nu-i poate ţine piept.

Încă din poemul liminar, deloc inocent numit Identităţi, sunt „anexate”, ca tipuri afine de sensibilitate, câteva figuri de femei grozave, triste, minunate şi, în plus, celebre, a căror „umbr㔠o simte aproape poeta, în ciuda lipsei vreunei contiguităţi fizice: Sylvia Plath, Aglaja Veteranyi, Virginia Woolf, Anne Sexton, Angela Marinescu, Nora Iuga sau Ana Blandiana. Fiecare nume invocat încapsulează o micro-definiţie parafrazantă, cu acelaşi tip de autoreferenţialitate prezent în genericul volumului („eu sunt copilul care fierbe în mămăligă”). Câteva versuri trimit, implicit şi asumat, la alte personalităţi din galeria dezabuzaţilor şi/ sau visătorilor fără leac. Un ecou bacovian vedem în expresia, memorabilă, de altfel, „lumea se umple de interjecţii/ şi de fapte”, după cum o undă a volatilităţii nichitastănesciene se simte în experienţa decorporalizării (ghicim mai multe nedorite episoade medicale sublimate de-a lungul cărţii): „trupul s-a înmuiat/ a lăsat să-i crească în fiecare organ/ câte un ochi/ inima lui avea ochi/ şi plămânii/ şi fierea/ chiar braţele aveau ochi/ tălpile picioarelor/ umbra tălpilor avea ochi”. Solida ancorare în livresc, tipică, la modul absolut sobru şi salubru, omului cu state vechi în Bibliotecă, nu caracterizează, cel puţin nu pe de-a-ntregul, totuşi, pledoaria pro domo pe care o parcurgem. Mărturie stă, spre pildă, un poem precum Casting pentru senectute, sintagmă, iarăşi antologabilă, pentru tema recurentă a volumului, unde sunt repertoriate fenomene expurgate de orice formă de metafizicitate: „Cafeaua e lungă şi proastă/ halatul/ otrăveşte aerul cu transpiraţia sălcie/ nefolosită/ .../ praful nederanjat/ farfuriile nespălate/ părul/ nepieptănat// priveşti cuponul de pensie ca pe-o scrisoare de dragoste/ pe care/ nu ai cui s-o expediezi”.

Unde este, atunci, Lilith? În aglutinarea de figurări ale morţii? Dar acolo aflăm o victimă, de fapt, a terorii istoriei (patria comunizată) şi un prizonierat al nefericirii personale. În „cinismul” unor parabole ce iau viaţa drept joc de noroc, dacă nu cumva un simulacru grotesc („Încă stăm la masa de joc/ mă uit la celălalt: sunt eu/ în toţi jucătorii de poker sunt/ eu/ eu/ eu/ un fel de oaia Dolly/ un fel de masă/ de gară/ un fel de tren”)? În accesele, difuze, altminteri, de încorporare a unei vini tragice, cum ar fi zis Ileana Mălăncioiu? Dar nu scriitorul, chiar dacă s-ar decreta pe sine ca aparţinând categoriei počtes maudits, e răspunzător, cum recunosc şi cam toţi filosofii (poate mai puţin Platon) de derapajele speciei. În nişte prefigurări, de tip wishful thinking, având în vedere că Lilith i-a premers Evei şi şi-ar fi dorit un alt statut, superior, sau, mai bine zis, suprematist? Posibil, dacă luăm ca argument critic poemul intitulat (et pour cause!), La început: „fiecare femeie aşteaptă bărbatul perfect/ covorul roşu propriul oscar/ îşi schimbă culoarea părului culoarea ochilor/ învaţă să scrie cereri jurnale plângeri/ se întrece pe sine în felul cum detonează nimicul”.

Mintea lui Lilith, desfoliatoare şi dizolvantă, în fond, căci bântuită de deznădejde, locuieşte, confortabil, într-o poezie atroce, în felul ei, adică tot „constatativă”, precum Clişee: „fericiri lansate virtual: cosmos tăcut/ fibrilatoriu prin unghiul de fugă al tastelor/.../ extrădare a sinelui/ casele pe unde-am locuit/ paturi/ perne şi puf/ mirosul animalic imprimat în cearşaf/ lacătele puse pe uşi/ muşcătura fatală a memoriei/ un conglomerat de magneţi/ pe uşa unui frigider/ toate/ clişee”.

Demonia pare inserată, gogolian, tocmai în această suită de acte mecanice, de clişee, de acceptări ale cuvintelor şi cutumelor tribului. Spaima de robotizare e peste tot: în intimitate, în viaţa socială, în angrenajul nemilos al speţei, conceput, după cum deducem, ca mersul ciocanelor din Zidul lui Pink Floyd. Există indicii care ar îndemna, nu neapărat paradoxal, să vorbim mai degrabă despre prezenţa unei anti-Lilith, dacă luăm în considerare texte ca E greu să fii femeie ori Ce şanse au femeile ca mine. Cităm din ultimul: „fiecare mâzgălim acelaşi calendar/ eu de pildă am desenat un munte/ i-am pus în vârf o femeie obosită/ la picioarele ei mor pe rând strigăte de luptă/ cenuşa li se preschimbă în fluturi de gheaţă/ să nu ziceţi că nu v-am spus”. În cele din urmă, lucrurile se reduc la hidratarea unei iluzii, aceea a senzaţiei de a fi viu, iar lichidul vital se dovedeşte, încă o dată, poezia, care curge, firesc şi convingător, prin venele Gelei Enea.

© 2007 Revista Ramuri