Încordările secolului al XX-lea par a se fi transmis, masiv, începutului de mileniu trei. Puseurile de violenţă se îngrămădesc, pandemia e pe buzele şi în spitalele tuturor, sunt contestaţi zeii de ieri şi de azi, Părinţii Fondatori ai unei ţări, părinţii, în general. Aproape vorbim de un principiu: se contestă orice formă de autoritate. În numele a ce? Gălăgioşii şi stricăcioşii cu bâte şi sticle incendiare nu prea au vocabularul necesar ca să-şi explice furor-ul de a distruge munca altora. Totuşi, ceva îi animă, şi anume nişte forme de adeziune la o credinţă, fie ea şi una de uz propriu, ceea ce ar justifica orice act, inclusiv acela împotriva semenului inocent. Aici, ne amintim, vorbind de spaţiul autohton – din păcate, chiar trebuie să ne amintim – de mineriade.

Ce ar fi de reproşat, simplificând la maximum, defunctului veac, ca şi succesorului său, s-ar găsi, probabil, în modul cum s-a înţeles ideea de ataşament. În numele unei cauze, cu retorică a nobleţei, evident, am asistat la înflorirea a varii fundamentalisme bogat ilustrate în crime. Dictatorii de pe glob, mai mult sau mai puţin camuflaţi, au mai multe în comun, lucruri moştenite de la Lenin, Stalin, Mao şi alţii ca ei: antiamericanismul, anticapitalismul, ideea de conspiraţie, şi, vorba lui Revel, minciuna ca formă de comunicare şi manipulare.

Pentru a rezista manipulării, arma cea mai de preţ este, şi nu vom obosi s-o spunem, nici nu ni se va părea redundant – lectura. Tot bătrâneasca lectură, taxată de mulţi ca inutilă, ca ocupaţie retro (în sensul prost), sau chiar ca o frivolitate demnă de cei care nu muncesc. Astfel că ne îngăduim să elogiem o carte cu un demers echilibrat, fără voinţă literală de putere, fără ideea fixă de a te delimita, o machetă intelectuală cu punte reală între erudiţie şi un suflet în lucrare. O carte gândită să demanteleze extremismele şi fundamentalismele de orice fel. Un astfel de proiect comprehensiv, care mizează pe descriere şi factologie bine narativizată, îl constituie O istorie a lui Dumnezeu, de Karen Armstrong. Autoarea devine imediat interesantă prin datele biografice, cât se poate de relevante în travaliul intens, soldat cu o voluminoasă pledoarie pentru toleranţă, subintitulată Iudaism, Creştinism, Islam – 4000 de ani de căutări. Ea însăşi un quester iniţial dezamăgit, fostă călugăriţă romano-catolică, doctor în literatură la Oxford şi prezenţă respectată în dezbaterile religioase din Anglia, Karen Armstrong porneşte de la statistici simple, pe lângă care trecem, de obicei, indiferenţi. De pildă, observă că, în SUA, 99% din populaţie susţine a crede în Dumnezeu. Însă modul de viaţă, în curs de golire spirituală, ne face, cu totul incomod, să reflectăm la faptul că stratul declarativ nu prea este elocvent nici la nivel sociologic, nici la nivel politic, pentru a nu mai vorbi de impresia dezagreabilă a folosirii cu nonşalanţă, de către „marele public”, a unor şabloane mondene şi a unor concepte imperfect sau deloc asimilate.

Tema şi teza cărţii provoacă, în aparenta banalitate a formulării (întâlnită, cu variaţiuni, prin toate mass-media, şi repetată papagaliceşte, ca în transă, de publicişti agramaţi cu pretenţii de profeţi), destulă nelinişte oricărui ins cu evoluţie publică. Insist pe implicarea activă a receptorului unui astfel de mesaj, căci el presupune responsabilitate şi asumare, adică reprezentarea unei comunităţi unde să anticipezi traiul alături de Celălalt. „Fiinţele omeneşti – sintetizează ex-călugăriţa – nu pot răbda golul şi pustiul; ele vor umple vidul, născând un nou punct focal al sensului. Idolii fundamentalismului nu sunt înlocuitori potriviţi pentru Dumnezeu; dacă este că creăm o nouă credinţă de rezonanţă pentru secolul 21, ar trebui, poate, să cugetăm la istoria lui Dumnezeu, căutând acolo lecţii şi avertismente. Pentru că orice configurare a credinţei constituie, în fond, o povestire despre om, şi ca atare, un demers didactic”. Drept e că vorbim de un didacticism superior, abil mascat în apologuri, însă vremurile noastre, simptomatic, reacţionează alergic la sfaturi. Şi asta cu toate că, fatalmente, o etică se întemeiază ori prescriptiv, ori deloc.

Echilibrul în panoramarea câtorva milenii de rupturi, rafinări şi reforme religioase vine, ca de obicei, din direcţia experienţei unui fost insider. Traumele proprii ale tinerei călugăriţe sunt telescopate, prin experienţa literară şi obişnuinţa investigaţiei hermeneutice (autoarea îşi propune să răspundă, mereu, la seculara întrebare „de ce ?”) în zona disocierilor terminologice obligatorii. Una e, astfel, convingerea religioasă, şi altceva credinţa, adevărat „motor de căutare” al purificării prin hăţişurile vieţii. Previzibil, lumea de azi aderă la un set de convingeri, memorate ca pentru un CV, şi manifestă tendinţa să vadă chestionarea lor drept un afront personal. De unde confruntările patronate de orgoliu şi fanatisme, dovadă vie a preluării pur formale, exterioare, de propoziţii canonice, garantat „sacre”. Or, K. Armstrong afirmă implicit, dar răspicat, pe întreg traseul expozitiv, că problematica adeziunii de tip religios implică şi inteligenţa, ba chiar o doză bună de pragmatism, întrucât marile derapaje umane în numele „adevăratei şi unicei” credinţe au la bază lecturi literale. Din ignorarea contextului – a cărui cunoaştere necesită un catharsis prin biblioteci, cale adecvată de domolire a nervozităţii şi aroganţei – rezultă, în mod precis şi istoric, simplificarea învăţăturilor obţinute, in illo tempore, prin revelare.

Surprinzătoare (însă argumentată) apare alăturarea emergenţei unui monoteism cu determinările societăţii prezente: „Deşi poate părea ciudat, ideea de «Dumnezeu», la fel ca şi celelalte mari concepte religioase ale vremii, s-a dezvoltat într-o economie de piaţă, într-un spirit de capitalism sălbatic”. Ce vrea să spună exegeta? Că, în ciuda caracterului ei nelumesc, „religia este vădit pragmatică. Vom vedea că este mult mai important ca o anumită idee de Dumnezeu să funcţioneze decât să fie solidă din punct de vedere logic şi ştiinţific”. Presiunea contextului devine un factor capital, străin, hélas, de transcendenţă: „Deîndată ce încetează să mai fie eficientă, ea va fi schimbată – uneori cu ceva radical diferit”. Dată fiind amploarea fenomenului cultic, investigarea se opreşte la Unul Dumnezeu slăvit de evrei, creştini şi musulmani. E un prilej de a vorbi, în toate cele trei cazuri, de credinţe active, care caută să se asigure că voia lui Dumnezeu se face precum în cer aşa şi pe pământ. Concept transversal e aici cel de imperativ al acţiunii, căci Divinitatea ne cheamă la Sine, sau ne pune să alegem între a-I respinge sau accepta dragostea şi grija. De aceea, misticii, fie ei Abulafia sau Meister Eckhart, sufişti ori cabalişti, au un alt Dumnezeu, legat de contemplaţie, vag ori deloc personalizat.

Receptarea Unului atotstăpânitor beneficiază de un discurs dramatizat pe secţiuni care se-ngână şi-şi răspund. K. Armstrong operează cu generice semnificante – Dumnezeul filosofilor, Dumnezeul misticilor, Un Dumnezeu pentru reformatori, Moartea lui Dumnezeu? – pentru a încheia speculativ-eseistic, cu titlul egal provocator şi retoric Are Dumnezeu un viitor?. Atrăgător pentru cel cu plăcerea textului este că fiecare capitol are un story al său, aproape de mijloacele filmice, dinamic şi cu decupaje ce intrigă şi menţin, prin scenarizare ingenioasă, interesul constant. Astfel, convertirea lui Augustin „a fost o întâmplare de Sturm und Drang”, la Auschwitz un grup de evrei l-a dat pe Dumnezeu în judecată pentru „cruzime şi trădare”, l-a găsit vinovat, dar, la un moment dat, rabinul a anunţat încheierea procesului, căci venise vremea rugăciunii de seară. La fel de elocvent, pozitiviştii ca Diderot, Holbach şi Laplace (cel care răspunsese curiozităţii lui Napoleon privind identitatea autorului ordinii cosmice: „Je n’avais pas besoin de cette hypothčse-la”) ajung, paradoxal, „la aceeaşi concluzie ca misticii cei mai extremişti: nu exista nimic dincolo de noi”, iar Newton „a trebuit să recurgă la soluţii năucitoare pentru a găsi un loc pentru Dumnezeu în sistemul lui”. Cu ipoteza lui Rudolf Otto la îndemână, privind sacralitatea ca mysterium terribile et fascinans, autoarea reconstituie „cariera” lui Ieremia arătând că „el nu voia să fie profet şi era profund nefericit”, ipostază care ne aminteşte puternic de lectura „crizistă” a lui Martin Scorsese, spre exemplu, din Ultima tentaţie a lui Isus.

Fapt e că diferitele reprezentări ale lui Dumnezeu suscită un gen de reflecţie matură, foarte actuală, asupra elanului cu care îmbrăţişăm idei şi asupra naturii jertfei pe care o aducem lor. Unii, din nefericire, străini de homo religiosus, deci şi de homo sapiens, nu cunosc sacrificiul de sine, şi au nevoie de victime.