Vin, iarăşi, alegeri, după cum se va tot repeta procedura, tot la patru-cinci ani. Respectiv, sperăm să fie aşa, adică democratic. Prilej pentru cetăţean, de orice speţă ar fi el, să se întrebe, din nou: „Eu cu cine votez?”. Mi se pare că numărul de opţiuni s-a cam redus, în pofida listei lunguieţe de partide, facţiuni, grupuri de influenţă şi alte agregări sociale, toate doritoare de votanţi. În principiu, ar fi de analizat puţin fascinaţia exercitată de stânga, crescândă, şi când spun stânga mă refer la un set de coduri şi comportamente statuate prin Manifestul Partidului Comunist, acela din 1848, pe care Lenin îl evalua astfel: „Această mică cărticică valorează cât volume întregi: în spiritul ei trăieşte şi se mişcă până în ziua de azi întregul proletariat organizat şi luptător al lumii civilizate“.

În analizarea comunismului s-au făcut paşi importanţi, cu frisonanta anchetă statistică la bază şi prin rostirea unui verdict irevocabil, ce se anunţa, oricum, evident: crimă, teroare, dezumanizare. Dacă, însă, avem astăzi destule rapoarte, cu arsenalele reunite ale multor discipline, asupra acestui derapaj uman major, nu acelaşi lucru se poate afirma în legătură cu explorările în amontele fenomenului. Momentul Lenin este un reper masiv pe un traseu plin de ispite şi de întrebări care par să caracterizeze comportamentul nostru, în genere. Căci nu e om să nu-şi fi pus problema ameliorării stării de fapt la un moment dat. Despre acţiunea perfidă a unor elanuri umanitariste, despre eterna voinţă de mai bine şi mlaştina unde se poate înfunda ea a glosat, cu efect (dar câţi leninişti l-or fi citit?), Alain Besançon, în Originile intelectuale ale leninismului.

În primul rând, cartea e dedicată dezbaterii unui subiect pasibil de a stârni o iritare cu mari exclamaţii: marxism-leninismul, cu uriaşa sa influenţă, vizibilă şi azi, capabil să creeze majorităţi, şi încă violente, a fost emanat de un ins singur, mai degrabă slab, resentimentar, de precară cultură, un banal paranoid după psihologia epocii sale, un om care cu greu ar suporta etichetarea drept personalitate. Cum e posibil acest lucru? Prin acţiunea conjugată a mai multor factori, răspunde Besançon, care lărgesc „fisura” deschisă în spiritul unui om, un cadavru de care poporul său, şi nu numai, nu se poate debarasa fără să se anuleze pe sine. „Acest cadavru este public – explică analistul. El este în Mausoleul pe care puterea i l-a ridicat când a înţeles că nu-l poate înhuma. Din acel moment, o coadă mai lungă decât a fost vreodată procesiunea de Paşti în Rusia ortodoxă se întinde în faţa intrării. Bărbaţi, femei, copii pătrund în acest mormânt plin pentru a privi trupul – sau manechinul de ceară care l-a înlocuit poate – din care a evadat sufletul ideologic ce i-a luat în posesiune”.

Cum se explică ascensiunea şi stabilitatea unor personaje cu biografii cosmetizate grijuliu, cu derapări autoritariste, discreţionare, demne de o ţară africană, dintre acelea unde Ceauşescu se simţea ca acasă? O explicaţie ar constitui-o fenomenul care s-a numit activism infatigabil. Retorica aparatului de partid amintea mereu de merite recunoscute şi apreciate în lumea întreagă, re-legitimând Conducătorul cu fiecare propoziţie. Însuşi actul realegerii avea propriul său conţinut simbolic, ca „garanţie” pentru evoluţia ţării în aceiaşi parametri. Ar fi, apoi, vorba de procesul unei continue inovări, la nivelul formei, a stilisticii encomionului, cu păstrarea fondului. Cursa adjectivării nu mai cunoaşte limită, înstrăinându-se, ca atare, de minima decenţă. Şeful statului e un erou, are gândire clarvăzătoare, sclipitoare, vocaţie planetară, e exemplu luminos, ctitor, fondator, un Pater familias, stea polară, geniu, cârmaci etc. Dacă fraudarea logicii e evidentă, la fel se dovedeşte forţa practicii adjectivării maximaliste: mintea cetăţeanului obişnuit vibrează astăzi la atributele covârşitoare, imaginându-şi că, totuşi, a existat ceva întemeiat care să fi produs pronunţarea lor. Cu o privire aruncată şi la blocurile din jur, la Casa Poporului, cu un suspin după imaginea uzinelor de altădată, după viaţa „tihnită”, după epoca unui dolce farniente, nostalgia se instalează şi funcţionează ca scut şi frână în raport cu schimbările contemporane. Românii sunt, în parte, „bântuiţi”, adică inerţiali, întrucât continuă să se autorizeze de la un mit fabricat în deplin dispreţ faţă de realitate. Fabricatorii de discursuri, castă mai puternică, efectiv, decât ideologii înşişi, au de ce să fie mândri (o mândrie tristă): în ciuda inventivelor bancuri, cu tot scepticismul de fond al românului, omul nou a fost creat. Este un om care a căzut într-o formă de reflecţie desprinsă din Evul Mediu – corpul fizic al Conducătorului a dispărut, dar corpul său mistic începe o lungă aventură.

Simptomatic este modul febril în care energiile se canalizează pentru upgradarea bibliografiilor pe ultima noutate, pentru a se ajunge la satisfacţia integral amorală de a „înfrânge gândirea” (ca să utilizăm expresia lui Finkielkraut) cuiva prin chiţibuşereşti observaţii punctuale – corecţii de citate, trimiteri la pagină, la ultima replică „de ieri” a cutărui guru internaţional. O mitologie păguboasă a informatului „rapid”, incisiv, spectaculos (neapărat gălăgios) descurajează construcţia calmă ce ar conduce, în timp, şi la reflecţia teoretică ce ne lipseşte. Energiile par însă amanetate unei competiţii mai degrabă mărunte: care grup îl domină pe care. Adaug o rezervă mai veche semnată de Andrei Pleşu la adresa culturii noastre, care ar „străluci” prin calităţi cam fără viitor în orizontul tranzienţei actuale: anecdoticul şi autoscopia. Astfel de frânări ale triumfalismului vin, nota bene, din partea celor ce au experienţa alterităţii, a evoluţiei efective pe teren străin, care oferă la vedere soluţiile prin care au trecut ei, străinii, de obstacole cu care ne confruntăm noi acum.

Când se examinează misiunea intelectualului în Cetate, cu avansările sale de tribun, urmate, inoportun, de replieri motivate prin eternul „noi suntem incompatibili cu murdara, iată, politică”, problema atinge grund-ul unui comportament extrem de păgubos pentru ţară, în general. Nu e vorba de opţiune „dură” între elite, ci de antamarea unui dialog natural, reciproc avantajos, după părerea lui Sorin Alexandrescu: „Opţiunea reală este cea a unei interpenetrări dintre elita intelectuală şi una sau alta dintre (anti)elitele politice. Nicăieri în lume «intelectualii» nu sunt la putere – un vis noocratic, de la Platon la Camil Petrescu, irealizabil – şi, având în vedere naivitatea sau fundamentalismul multora dintre ei, slavă Domnului că nu sunt la putere. În multe ţări, Statele Unite sau Franţa printre altele, elitele intelectuale interferează cu cele (profesional) politice şi cu managementul economic, social şi intelectual”. Nici o iluzie, aşadar, nici un bovarism, însă un proiect credibil de reconstrucţie a punţilor dintre diferitele zone socio-antropo-profesionale. Fiindcă intelectualul independent crede cu tărie în dinamismul omului responsabil, opiniile sale ies din suportul grafic, cum este şi normal, căpătând trup instituţional.

Aşadar, dacă mergem la vot, să „studiem” câte ceva înainte, să mai citim un pic despre istoria recentă, măcar aşa, frugal, pentru a nu repeta căderea în plasa sloganurilor şi a retoricii populiste. De fapt, e vorba despre a ne aminti (despre „binefacerile” planetare ale ideilor derivate din Manifestul semnat de Marx şi Engels, iar pentru asta instructivă e, între altele, Cartea neagră a comunismului, coordonată de Stéphane Courtois), verb a cărui semnificaţie istorică îi enervează teribil pe neomarxişti.