Ni se pare adecvat, acum, în vremuri pline de zgomotul şi furia pandemiei (oare cine o fi iscat-o, pe ea, zic, boala care umileşte pretenţiile ştiinţifice şi suprematiste ale rasei noastre?) să discutăm despre ceea ce am numi opinia critică echilibrată. Nu triumfalistă, nici defetistă, ci întemeiată intelectual, căci niciun opinioman nu poate fi empiric, decât prin intervenţii gen tabloid, şi, nu în ultimul rând, cu doza necesară de (auto)ironie. De aceea, găsim nimerit să elogiem modul de a se situa printre oameni şi valori al lui Livius Ciocârlie, născut într-un octombrie acum suficienţi ani cât să-şi cunoască bine semenii balcanici, cu toate ale lor, unele pregnant ancorate în elanuri şi replieri haotice. Aspectul aminteşte de un pionier, la noi, al poziţionării antimitizante, anume „răsculatul” Dimitrie Cantemir, în ale cărui rânduri poţi înlocui, fără temerea de fraudare logică, termenul moldovean cu acela de român: „Trufia şi semeţia sunt muma şi sora lor. Dacă moldoveanul are un cal de soi bun şi arme mai bune, atunci el gândeşte că nimeni nu-l întrece şi nu s-ar da în lături să se ia la harţă chiar şi cu Dumnezeu, dacă s-ar putea. Cu toţii sunt mai cu seamă cutezători, semeţi şi foarte puşi pe gâlceavă; cu toate acestea se liniştesc lesne şi se împacă iarăşi cu potrivnicul. Vorba duel încă nu le este cunoscută. Moldovenii nu cunosc măsura în nimic; dacă le merge bine, sunt semeţi, dacă le merge rău, îşi pierd cumpătul. Nimic nu li se pare anevoie la întâia aruncătură de ochi; dacă se iveşte ceva cât de cât să le stea împotrivă, atunci se zăpăcesc şi nu ştiu ce să facă. [...] De altminteri, moldovenii nu numai că nu sunt iubitori de învăţătură, ci chiar le e urâtă aproape la toţi”. Iată un răspuns, implicit, ce-i drept, pentru cei care se întreabă la ce bun să studiem literatură zisă veche, câtă vreme abia avem răgaz să răspundem la multele întrebări ale prezentului, singurul (?) guvernant al puţinelor zile pe care le avem la dispoziţie (sigur, în raport cu situaţia broaştei ţestoase sau a elefantului). Ca să nu mai punem la socoteală că şi acea puţinătate e pândită de meandrele cutărei pandemii.

Mai întâi am aproxima, en passant, câmpul nu prea circulat de către mulţi decidenţi contemporani, al umanioarelor, cu trimitere precisă la statutul de scriitor, volatil şi dubios în ochii celor cu meserii lucrative. Când nu afli ce urmăreşte matematica, în ce constă ea, te paşte abonarea la disciplinele umaniste, dintre care aceea de condeier, comodă, căci – zice lumea – cere „inspiraţie, nu bătaie de cap”, ar fi cea mai atrăgătoare, mai ales că ea permite ca, după secarea „inspiraţiei”, să abordezi un „gen neconstituit”, adică jurnalul. Astfel vede Livius Ciocârlie, spre pildă, în Cap şi pajură, ivirea pe lumea literaturii a cărţilor sale cu miză autobiografică: Un Burgtheater de provincie, Clopotul scufundat, Fragmente despre vid, Paradisul derizoriu şi Viaţa în paranteză. Dincolo de reactivitatea algoritmului expus anterior, menit să surpe ironic „hărniciile cu program” şi obstinatul lor proiect arivist, distingem un exerciţiu oportun pentru masa abulicilor (cât de cât salvabili) şi, mai ales, pentru tinerii ce nu-şi găsesc locul într-o lume rău alcătuită, instruiţi fiind să-şi reprime sinceritatea în exprimare. Şi atunci, din dureri înăbuşite, apare limbajul minimalist, neimplicant, se instalează scuturile protectoare ale interiorităţii, care, ca revers, din păcate, nu permit nici permeabilitatea necesară a stimulilor din afară, aceia proveniţi de la catedră, de exemplu. Câştigul ar fi plusul de tărie în faţa ghearelor psihanaliştilor care, de multe ori, te fac să regreţi amarnic mărturisirile ce-ţi scapă, forarea de supape în insul social, spre a te „destăinui”, exorcizant, altuia. A ţine jurnal constituie o lecţie de curaj – o probă că despicarea firului în patru nu este compromiţătoare (cum susţine pragmatismul popular, „sănătos” orientat, cu detentă a căpătuielii) câtă vreme este vocaţie, ba chiar specific uman. Mai rămâne ca diaristul să deţină secretul pregnanţei a ceea ce el exprimă. După atâtea mii de pagini consacrate boroboaţelor, năzbâtiilor şi trăznăilor – cum îşi numeşte autorul tribulaţiile sale, Livius Ciocârlie, un copios de citabil dispreţuitor de prejudecăţi, se gândeşte, la un moment dat, să filtreze acel stream of consciousness setat bănăţeneşte prin textele lui Nietzsche.

Multiple trimiteri de tipul cross reference la generaţia ‘27 – mai ales la Eliade, Cioran şi Noica – avertizează asupra derapajelor ideologice ale sintagmei „a trăi primejdios” –, căci Nietzsche a enunţat primul ceea ce avea să devină iradiantul vivere pericolosamente. L. Ciocârlie nu încetează a se minuna – exemplele alese indică justeţea perplexităţii – cum părintele lui Zarathustra a putut să prevadă „întreg secolul 20”. Atrocităţile, cultul virilităţii sălbatice, dezvoltarea militară, anarhia internă a Europei, afirmarea barbarului – totul a fost intuit. În faţa forţei vizionare, glosatorul constată excedat: „… Nietzsche te sileşte să spui banalităţi. El colectează negativitatea, iar ţie îţi lasă bunele sentimente. Vii şi tu spre negativitate, dar cum el a luat inventivitatea ei, nu poţi decât să-l insulţi: că-i nazist, că-i slăbănog”.

Gândind despre viaţă, Nietzsche gândeşte, de fapt, despre haos, şi aici se întâlneşte cu glosatorul său, cel care răscolea vidul spre a găsi repere pe enigmaticul traseu dinspre simţitul pur şi simplu spre simţitul enorm. Criticul timişorean, când utilizează generos litota în ceea ce-l priveşte, vizează hipersensibilitatea şi comerţul ei înfloritor cu vidul, cu haosul. Din efortul disperat de a institui oarecare ordine a ieşit o confruntare deschisă cu paradoxul formulat de apostolul Pavel (I Corinteni 1, 27): „Ci Dumnezeu şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari”. Să meditezi fără oprire la fertilitatea catastrofelor – din viaţa lui Iov, de pildă – conduce la excese. Exaltarea iraţionalului suprauman, pe de o parte, apologia larvarului temător de „complicaţii”, pe de alta. Ştiinţa voioasă pe un versant, Viaţa în paranteză, pe celălalt. Doar că posteritatea prezintă avantajul de a putea sancţiona ontologic radicalismul, după destule monstruozităţi politice şi militare. Astfel, Livius Ciocârlie denunţă o boală greu reperabilă – fascinaţia arbitrarului – şi o servitute: să te fereşti să fii pudibond – „E o adevărată nenorocire când un artist devine doctrinar. Arta e excesivă prin natura ei. O face suportabilă gratuitatea. Transpusă, ca doctrină, în lumea reală, gratuitatea se transformă în iresponsabilitate. Văzut dinlăuntrul culturii, Nietzsche e un artist sublim. În afara culturii, e un nebun periculos”. Totuşi, i se recunoaşte „nebunului” extracultural puternica autodisciplină, ca şi alergia, împărtăşită, la mediocritate. Mai ales la mediocritatea lustruită, trăitoare fără probleme într-o lume de rating şi fixing, fără incomozi gen Nietzsche. Vezi cum se duc, astăzi (vai!, acelaşi prezent terorizant, care sudează privirile şi minţile de ecran), campaniile politice în unele ţări, nu spui care, dar care te fac să spui că numitul Machiavelli avea resurse de începător în domeniul expurgării omului de principii.

Temelor postdecembriste le revine partea leului: cu un ochi la radicalismul (=exigenţa) lui Nietzsche, diaristul rosteşte simplu capitalul fapt că, dacă ne-am salvat cumva din „iepoca de aur”, am făcut-o cu preţul mutilării. Cine a supravieţuit a reuşit tocmai fiindcă s-a stricat. Cam „negru”, diagnosticul fixat societăţii româneşti („pe gardul nostru scrie rebut”) ne vine odată cu un demers intelectual îmbucurător: o autocritică a gândirii şi a literaturii române din ultima sută de ani în sensul demantelării faptelor mitologizate prin propaganda de partid. Nimic mai străin de concluzii pesimiste ca această acţiune de recuperare a identităţii (a echilibrului, pentru o resituare, altfel decât între Mioriţa şi Dracula) pe care L. Ciocârlie o ilustrează, consecvent, de când îl ştim. Şi care ar putea funcţiona, ca un fel de ghid de bune practici, pentru igienizare stilistică şi ideatică în cazul oricărui ins care deschide gura în spaţiul public. Da, acel spaţiu al mulţilor veniţi şi foarte puţinilor chemaţi, mai ales din motive gramaticale şi semantice. Nu mai amintim de atitudine decentă, de politeţe şi altele asemenea, căci simţim că ne pierdem cumpătul, văzându-le, în jurul nostru, sublime, dar aproape cu desăvârşire absente.