Ne dorim, cu toţii, să fim definiţi ca echilibraţi, ca oameni a căror opinie să fie ascultată şi apreciată. Apoi, dacă unii mai şi scriu, după facultăţi, am visa să fie citat verdictul nostru, eventual să devină reper, aşa, ca în Creangă, cu „vorba ceea...”. În chestie e, însă, că a-ţi da cu părerea în toate e una – vezi prezenţele unor logoreici la televizor, debitatori de lucruri de anvergura lui Bouvard et Pécuchet, mai mult, apelaţi ca cu titulatura de maestru – şi a avea decenţă e cu totul altceva. Din păcate, avem, normal, banal, aş zice, opinii, că e în firea naturii, dar internetul reuşeşte, dincolo de beneficiile tehnice ale abolirii distanţelor fizice, să „egalizeze” părerile. Ne amintim, din nou, de diatriba lui Umberto Eco, la Torino, cu puţin înainte ca savantul să moară.

Ea ar trebui, pare-mi-se, des reluată. Dar câţi dătători cu părerea au auzit de Flaubert sau de Eco? Şi atunci, ne întoarcem, fatalmente, la aceeaşi întrebare: de la cine ne autorizăm? Pe cine îl cităm, pe cine îl respectăm. Cu emfază spus, în ce trend suntem. În ce ne priveşte, suntem în trend-ul Maiorescu-Lovinescu, dacă e să folosim repere autohtone. Dacă e să lărgim discuţia, atunci îl pomenim, spre pildă, pe Gadamer. Uşor-uşor, ajungem la ceea ce înţeleg unii din regimul reperelor, şi anume la Political Correctness (PC), ca echilibristică în interpretarea oricărui domeniu, mai ales în umanioare, teritoriu cunoscut ca opera aperta (pentru cifrişti, „socotelile” sunt încheiate, prin logaritmare şi integralizare, aşa că legile matematicii şi fizicii nu prea au cum să fie atacate de ideologii). Puriştii PC, pentru că ei aşa se vor, echidistanţi (restul ar fi nişte abuzatori de limbaje şi de teorii), deşi instaurează, aproape maniacal, termenul echilibru în orice intervenţii, ca să prevină, pasă-mi-te, discriminarea de orice gen, apasă puternic pedala segregării.

Un paradox, ai zice, dacă schema mentală respectivă nu s-ar dovedi ghidată de vectorul politic. Exemple de segregare, s-avem pardon, puzderie, toate antipedagogice: cărţi corecte politic versus unele „incorecte” (lista celor din urmă e mare, dar hai să culegem Albă ca zăpada sau Coliba unchiului Tom), filme celebre/ populare detectate cu „probleme”, precum Pe aripile vântului, pe motiv de rasism, măcar subliminal, pe urmă ingerinţa de a selecta, la capitolul angajări, persoane din zona defavorizată LGBT (lesbian, gay, bisexual, transgender).

Noi am spune că asta e curat intoleranţă, blamabilă, mai ales, pentru că se ascunde sub generic umanist, dar un mic rapel la istorie o fi rău? Că doar e din manualele (încă?) în vigoare. Până, Doamne, fereşte-ne, nu vor fi epuraţi George Washington sau Winston Churchill ca rasişti, antisemiţi, elitişti sau whatever. De exemplu, ne amintim de vânătoarea de vrăjitoare, chiar din spaţiul american, total, ea, incorectă politic, cu acuzaţi destinaţi, fizic, rugului. Azi, rugul e simbolic, dar stigmatizarea e pe buzele multora. Cum poţi, adică, să dărâmi statuile unui fondator al naţiei pentru că a fost posesor de sclavi? Apropo de logică, prin urmare de numele invocate la începutul articolului: îţi anulezi trecutul, într-o frenezie egalitaristă, care miroase crunt a Marx şi Engels (da, aceia cu Manifestul, total incorect politic, de la 1848), ca în scenariul întoarcerii în timp când ţi-ai putea ucide strămoşul. Dacă inşii pândiţi de eliberări violente sunt peste tot (vezi răbufnirile stradale recente din America ori Franţa), şi îţi spui, ca pacifist, că ele provin din ignoranţă, nu acelaşi mesaj ai, în forul intim, când vezi persoane cultivate incitând la ură. Şi aici ne referim, ca profesori şi, cum se zice, influenceri, la responsabilitatea intelectualului în faţa tinerilor.

Cum să nu îl citezi pe Mircea Mihăieş, bun cunoscător al tropismelor de peste Atlantic, dintr-un proaspăt-acid Contrafort al lui din România literară: „De multe decenii, mediile intelectuale din Statele Unite (în primul rând, universităţile, urmate servil de ziare şi televiziuni) au demarat un proiect revizionist de proporţii. Li s-au adăugat figurile de notorietate de la Hollywood, ceea ce a adăugat nuanţa necesară deglamour　şifashion. Prin programele de studii culturale „de gen”, predate nu ca ştiinţă, ci ca îndoctrinare, prin transformarea materiilor post-coloniale în piloni ai activităţii academice umaniste, prin atomizarea teoriilor despre om s-a ajuns la un veritabil inflaţionism. Spectaculos, poate, în plan academic, el a făcut explozie la contactul cu lumea reală. Nu e de mirare că orice extremist îşi poate uşor găsi în universităţi „baza teoretică” pentru a-şi urmări interesele care — aşa cum s-a dovedit deja — n-au nimic de-a face nici cu profundul „umanism” pe care-l profesează, nici cu democraţia, nici cu egalitatea. Ele sunt, pur şi simplu, instrumente de dobândire a puterii şi a avantajelor ce decurg din ea”.

Nu aş fi recurs la insertul acesta extins dacă el nu mi-ar fi confirmat anumite supoziţii mai degrabă, sorry, negre. De obicei îl invocăm pe Caliban, antagonic şcolii, că e prototipul duşmanilor libertăţii de gândire şi, în principiu, al societăţii deschise. Se iţeşte, însă, altă întrebare, una spinoasă de-a dreptul: dacă alde Caliban nu mergea la şcoală, că de-asta poartă respectivul nume, de ce unii şcoliţi, şi încă depozitari ai mai multor diplome, au reflexele personajului amintit? Ei cunosc temele, la colocvii, simpozioane, congrese, le abordează pios, pe unele ipocrit, căci nu cred în esenţa lor, dar participarea le aduce râvnitele puncte la CV. Cei de opinie contrară, în schimb, sunt trataţi cu ironii ori sarcasme de pe poziţia guru-ului. Învăţăceii ar fi proşti, declară iniţiatul (dacă vrei, îl numeşti „Osho”, căci e un fel de dascăl), rămânând, însă, de răspuns la eterna, şi, iarăşi, banala, chipurile, mirare filosofică (ca să ne raportăm, aşa, la cineva nemarxist, la Jeanne Hersch): cum se face că, în faţa unor academici atât de înzestraţi, şcolerii nu reacţionează?

Poate răspunsul se găseşte tot în PC. Într-o falsă pudoare care maschează resentimentul. Reţin, în fugă, faptul, de tip personal, că m-am exprimat, iarăşi complet incorect politic, cu o vorbă dură, neaoşă, la adresa unui ministru care avea şi el o părere: că învăţământul nu e o prioritate la noi. Am auzit, ulterior, de la terţi, că un martor întâmplător, dar deloc întâmplător profesor, la ce am apucat să retorchez, m-a făcut în fel şi chip, desigur, nu în idiom vulgar, cum că nu respect opiniile celorlalţi. Adică aş fi dictator, fac constrângeri, aduc reguli într-o lume liberă, emancipată de toate, şi de Covid, şi de marxism, tot prin metodele ştiute pentru ieşirea din clinciul logicii: drogare (socialistă), beţie (comunistă, evident, referinţele sunt la opiumul popoarelor, dar antifrastic), fericire, rezultanta celor două antemenţionate. Atunci, să fraternizăm, să ne socotim egali, deşi n-avem cum să fim, cu doctrina unui Rousseau cu tot, să declamăm ca Rică Venturiano (regret, altă voce mai PC nu-mi vine acum în minte), s-o facem pe corecţii. Ei, nu s-alege! Şi ecumenist, şi radicalist moral. Ceva e putred în retorica asta, cu atât mai mult cu cât vine de la ipochimeni deloc inocenţi în dialogul cu generaţiile emergente.