Logic este acceptabil să agreezi, conform postmoderniştilor, că generalizările făcute de filosofia mai veche, o filosofie-ca-propunere, cu apogeu, probabil, în restricţiile kantiene standard (în vreme ce ei cred în filosofia-ca-descoperire) sunt capabile să facă rău, drept care suntem dispuşi să lucrăm cu versiuni ale lumi. Spun că e logic, după cum este rezonabilă concepţia după care nu există boli, ci bolnavi. Aşadar, relativizarea acelor restricţii din gândirea ontoteologică pare justificată, căci ea corespunde mecanismelor vieţii „naturale” ca atare. De ce n-ar corespunde, atunci, vieţii spiritului? Iarăşi, e dificil să-l combaţi, pe acest teren, pe un Richard Rorty, care susţine că o conştiinţă de sine articulată cultural e „contingentă”, adică depinde mereu de contexte (fiecare om are de spus „povestea sa personală” etc.).

Până aici, excluderea asumpţiilor teleologice pare o procedură întemeiată, şi anume, grosso modo, pe analogia cu natura însăşi. Că e vorba, într-adevăr, de un răsfăţ actual al verbului, asta mi se pare incontestabil, şi ţine de slăbiciunea unora care ar trebui să se solidarizeze ca defensori ai unui Establishment estetic, zis şi canon. Această slăbiciune aş descrie-o în termeni de oboseală, indolenţă, dispoziţie spre a face concesii consumismului. Toate astea vin, primordial, dintr-o dorinţă, uşor psihanalizabilă, de revanşă în faţa Tradiţiei, de afirmare şi de glorie, practic, în condiţiile în care Marile Nume ale Trecutului (vezi şi paradigma DWEM – Dead White European Male), prin prestigiul acumulat prin secole, te dezvăluie în postura de epigon. Iar unii vor să fie vedete. Nu eşti vedetă dacă nu ştii să te răsfeţi. Din nefericire, media, pe tronsoane consistente zilnic, le dau apă la moară opiniomanilor de orice fel, inclusiv unor mincinoşi şi mitomani dovediţi, invalidaţi de atâtea ori de realitate.

Unii dintre ei sunt politicieni, care se prevalează, în faţa vulgului, de statutul lor bulletproof, alţii provin din categoria maeştri ai dezinformării, prin care vechea Securitate, aceea de rit comunist, era faimoasă. Nu e nevoie să fii doctor în politologie ca să ştii că secţia de mare eficacitate a sus-enunţatei instituţii era aceea de Infiltrare şi dezinformare. Aspectul priveşte mai multe ţări, nu numai pe cele europene scăpate din prizonieratul ideologic după Căderea Zidului Berlinului. Ideologii totalitariste continuă, pe glob, să se simtă bine mersi, odată cu revirimentul marxismului, acea maşină teribilă de triat informaţia, capabilă, cum s-a văzut, să spele creiere la scară largă, până la acreditarea ideii că unii sunt bogaţi doar pentru că alţii sunt săraci. Sau, cum zicea însuşi Marx, pe vremuri, iată, vremuri deloc apuse, orice proprietate e rodul unui furt.

În mod ironic şi, de fapt, bufon, problema e că „marea” vorbă-cult a lui Marx a tot fost vehiculată de oligarhi şi dictatori comunişti, care gestionau câte o ţară întreagă ca pe o feudă proprie. La noi, spre pildă, „pauza” istorică ilustrată de continuumul Dej-Ceauşescu. Sigur, ar mai fi de invocat şi epigoni ai lor, dar asta nu face obiectul unei intervenţii restrânse la chestiuni culturale. Restrânse? Pardon, ne revizuim imediat: totul depinde de politic, prin urmare de formele de impunere a valorii. Care valoare?, mai precis, a cui?, aici e punctul de inflexiune. Şi atunci, cum să nu îl citezi pe un Jean-François Revel, a cărui influentă carte, La Connaissance inutile (din 1990, tradusă în română de Dan C. Mihăilescu, în 1993, şi devenită, sper eu, reper al omului cu vederi democratice, în genere) începe cu următoarea frază: „Cea dintâi dintre forţele care conduc lumea este minciuna”. Orice reprezentant al vreunui partid politic, oricare ar fi el, s-ar grăbi să confirme aserţiunea. Atâta doar că ea vine, pentru cine mai citeşte (iar lipitorii de afişe electorale, deveniţi, câteodată, parlamentari, nu prea au treabă cu cititul), de la un discipol al lui Raymond Aron, adversarul ireductibil al lui Sartre, şi atunci exemplele aduse de el sunt repugnabile pentru „tovarăşi”, căci nu se citează şi nu se elogiază ţara-fanion a planetei, URSS-ul. Sorry, ex-URSS-ul (oare?). Dimpotrivă.

Libertatea de opinie e consfinţită în statele democratice. OK. Se exprimă, însă, liber, tot felul de neavizaţi, unii chiar periculoşi influencers, drept care ne reamintim de discursul lui Umberto Eco de la Torino în legătură cu „prostul satului”, care, prin net, se face auzit şi generează prozeliţi, inclusiv o specie care susţine că noul Coronavirus e ceva de dânşii inventat (ei, necazul de astăzi nu exista pe vremea când semioticianul incrimina amestecarea ierarhiilor).

Cei care se cred „echilibraţi”, în toată această dispută generală, declară, ritos, că totul e relativ. Probabil, respectivii echidistanţi (ştim un om politic de azi care repeta, iacobinist, termenul cu pricina) nu au auzit, sau, mai degrabă, nu vor să audă de adevăruri absolute, care, spre a fi bine înţeleşi, nu semnifică absolutismul. Cetăţeanul onest, jefuit de un borfaş eliberat recent, deşi cu un cazier bogat, ar trebui să-şi pună întrebarea relativizantă: oare, nu sunt şi eu vinovat, că am ceas la mână şi haine care indică oarecare prosperitate? Iarăşi, plătitorul comun de taxe, cult sau incult, nu importă, pentru o simplă întârziere la finanţe, poate fi executat, în vreme ce mafiotul en titre, deţinător de insule, pe ici, pe colo, şi de conturi cât Casa Poporului în Elveţia, nu pare afectat de legile în vigoare. Aşadar, cum să nu îl cităm pe Revel: „Alţii susţin, navigând pe ape tulburi ale unei culturi nesigure la bordul unei antice epave filozofice, cum că «obiectivitate nu există», poncif care este, vorba lui Kant, un «azil al ignoranţei», sau, mai degrabă, al aroganţei. Ceea ce nu există este, bineînţeles, infailibilitatea. Imparţialitatea există foarte bine, nu atât în inaccesibila obiectivitate absolută, cât întru eforturile de a ajunge cât mai aproape de ea”.

Exact cum s-a umplut de postmodernişti ţărişoara noastră, densă în ritualuri premoderne, la fel suspect de mulţi oameni au adoptat imediat în vocabular verbul a relativiza, exploatându-l până la desemantizare. Din păcate, cum nimic nu e numai cultural, mirajul deconstrucţionist, în forme empirice, desigur, s-a făcut simţit în câmpul social-economic, unde şi-aşa românul avea puzderie de vorbe mai mult sau mai puţin meşteşugite pentru a-şi justifica derobarea şi decomisionarea. Binecuvântarea relativiştilor îi vine ca o mănuşă.

Normal ar fi ca orice activitate contestatară să presupună oarecare efort imaginativ. Un creator de forţă poate face exerciţii de felul acesta, chestiune solicitantă, care te proiectează în altă retorică, şi, în general, în alt tip de expresivitate. Eugen Ionescu, prin al său Nu, din 1934, e un fel de precursor al acelor demolition men din curtea canonului. Pe de altă parte, a deconstrui în permanenţă, că doar ai ce, e, neîndoios, un element al crizei, ca semn chiar de impas metodologic din partea practicantului. Vreau să spun că „impudicitatea” demantelării unor socluri venerabile ar trebui să fie o boală trecătoare, ca un pojar la copii. De altfel, criticii serioşi, chiar prizând deconstrucţionismul, nu amalgamează lucrurile, adică evită confuzia, şi afirmă răspicat, cum procedează un Jonathan Culler (în On Deconstruction), că este nevoie de a păstra distincţia dintre filosofie şi literatură. Pentru că cele două, cu sugestii multiple din Heidegger, ajunseseră să întreţină relaţii „nepotrivite”, în sensul precis că avântul poematic al filosofului putea trece drept contribuţie epistemologică.

Greu de precizat ceva în relaţia contemporană dintre produsul cultural şi evaluarea lui, care, după Feyerabend, pare deschisă la infinit. Ar trebui, în condiţii noi, refăcut gestul lui Maiorescu, acela de a propune o hygične des lettres, dar în domeniul exegezelor, în care să fie cernute cum trebuie abordările alergice la teorii, şi mă gândesc, în fugă, la cele mai influente, precum mere reading a lui Paul de Man sau la discursul ultra-metaforizant al lui Derrida.

Un risc există, acela al creării unei confuzii generale, cum se întâmplă întotdeauna cu reactivii, care încep „simpatic”, „proaspăt”, pentru a continua intolerant. Formula din întrebare îmi cheamă în minte o deviză din turbulentul mai 1968: este interzis să interzici. În afara pericolului instaurării unei atitudini inchizitoriale faţă de „tradiţionaliştii” cu educaţie platoniciană sau kantiană ar fi de semnalat şi aspectul să-i zicem ştiinţific: ofensiva la adresa cunoştinţelor şi abordărilor „canonice” deschide larg calea către superficialitate, gesticulaţie flamboaiantă (semn al narcisismului) şi impostură. Afacerea Sokal, de exemplu, e îndeajuns de grăitoare în acest sens.