Discutăm, cu aceeaşi frenezie, despre tema gravă a libertăţii umane, exprimabilă în producţii artistice. În ultimii treizeci de ani, cel puţin, de când s-a reinstaurat posibilitatea rostirii libere, nu contenim să facem fişe ale românismului. Educaţia noastră, vorbesc de românul şcolit cu repere raţionaliste, carteziano-pascaliano-kantiene, ne îndeamnă să credem că fiecare dintre noi e o entitate unică şi irepetabilă, dar vedem că political correctness reprezintă un adversar de temut pentru individualităţi. Curentul cu pricina, deşi clamează un orizont mental salubru, descurajează, de fapt, gândirea independentă, iar progresismul, sub al cărui standard se poartă bătăliile pentru „corectitudine”, cu titulatură şi retorică laolaltă, amintesc de originea marxistă a poveştii.

Mi-aş lua aliat, aici, pe Mircea Mihăieş, dintr-un text lucid apărut, de curând, în România literară, pe tema identificării tot mai anevoioase a resurselor artistice, unele debile, altele ieşite cu panaş în spaţiul public: „Marea problemă a literaturii române contemporane e că şi-a pierdut specificitatea. Nu mă refer în niciun fel la «deznaţionalizarea» ei sau la alte bazaconii protocroniste. Ea a fost atacată în ultimele decenii din două părţi. La un capăt, prinamatorizarea galopantă. În România se citeşte puţin, dar se scrie mult. O dovedesc toate statisticile internaţionale, în care suntem plasaţi, invariabil, pe ultimul loc la capitolul lectură. Aproape fiecare cetăţean alfabetizat simte de datoria lui să-şi aştearnă pe hârtie istoria vieţii sau proiecţiile gândului. Aşa s-a ajuns la inflaţia de «poveşti ale sinelui», de banale, mecanice reproduceri ale unor «biografii ficţionale» auzite şi răsauzite de zeci şi sute de mii de ori. Dar amatorismul nu e boala cea mai grea. […] Drama se întrevede la cealaltă extremă: aşa-numita profesionalizare. Autorii din această categorie nu scriu cu gândul laaflarea adevărului(singura, eterna şi legitima temă a literaturii, în opinia mea), ci la fructificarea imediată a muncii sale”.

Frecventam, odinioară, când începuseră să se publice Freud şi emulii, teoriile care să îmi certifice, dar simplu de tot, care e deosebirea dintre ţâncul uman şi versiunea sa mai educată, ca şi între om, în genere, şi animal Şi am găsit explicaţia, de o claritate orbitoare. Totul stă în managerierea darului: copilul trebuie recompensat, pe loc, pentru a mai fi receptiv, nu se admite amânare, căci compromiţi actul pedagogic. La fel e şi cu animalul: el n-ar înţelege nimic din faptul că îl duci de nas cu bucăţica de zahăr. Aşa se explică accentul dramatic din citatul de mai sus, cu acea imediateţe a fructificării eforturilor. Nu tu răbdare, nu tu examen aprofundat de sine, nicicum scrupule în faţa ascendenţei intelectuale.

„Dacă nu e un scenariu mascat de film sau de televiziune, – reia Mihăieş – textul prozatorului trebuie să fie compatibil măcar cu divertismentul. Or, trăgând mereu cu ochiul dincolo de propriul spaţiu creator, îţi pierzi rapid identitatea. S-ar putea să-mi replicaţi că şi scriitorul trebuie să ţină seama de mersul istoriei şi să se adapteze «aerului vremurilor». De acord. Dar atunci să schimbe numele profesiei”.

Depinde câţi bani dai pe tema naturii umane. Sau, dacă vrem, a problematicei arte de a trăi, adică de a fi liber. Până la urmă tot de artă e vorba, pentru că nu ştim altceva în afară de artă având capacitatea de a absorbi şocurile psihopatologiei cotidianului, cum ar zice Freud.

Dacă matematicienii sau fizicienii, precum şi apanajul lor aplicativ – inginerii – mai pun câte o cărămidă la edificiul lor metaştiinţific, comunitatea medicală se străduieşte şi ea, cu viteză sensibil mai mică, să pună în criză „ştiinţifica” spusă a savantului Claude Bernard: „N-am aflat sufletul sub scalpel”. Căci n-avem o problemă a resurecţiei (condiţie a scenariului Judecăţii finale) fără admiterea unui suflet nemuritor, fie că am citit Phaidon, fie că, mai degrabă, nu. Totuşi, o majoritate încă votează cu autoritara orientare carteziană în epistemologie, socotită emblemă a raţionalităţii. Iar noi vrem, nu-i aşa, să fim raţionali, nu cu capul în nori, panicarzi, sau apocaliptici. Descartes se temea să nu se plictisească tot contemplând pe Dumnezeu timp de „zece mii de ani” în paradisul unde suavul învăluie mirific lucrurile, dar atât de monoton! Câtă vreme orice produs uman, al acestei mişcări browniene de mâini (Rimbaud numea timpul său „secol de mâini”, execrând scientismul în ofensivă, dar veacul nostru e demn moştenitor al freneziei lui homo faber descrise mai ales prin Marx), e susceptibil de a primi un upgrade, reflecţia majoră va întârzia. Roirea galactică, temă profundă, va rămâne obiectul râsului multora, ca fiind fantasmagorie cu OZN-uri. Sfârşitul lumii poate să mai aştepte: mai avem nişte upgrades de făcut! Laboratoarele (stima noastră şi mândria) se închină cu emfază la AI (Artificial Intelligence).

Cum să nu ne intereseze, ca întâmpinare a pesimiştilor autohtoni, un text ca Manifestul Grupului Individualist (din care făcea parte şi Tudor Vianu), publicat în 1933 în România, care afirma net: „Individualismul liberal e o doctrină de necesitate naţională şi de salubritate publică”. Spusele lui Martin Buber, din Eu şi tu, cărticica din 1923, au devenit, cum se ştie, „bunuri” greu contestabile: „Bazele limbajului nu sunt cuvinte izolate, ci cuvinte perechi”, „Una dintre aceste baze ale limbajului este perechea verbală Eu-Tu”, „La început este Relaţia”. Toate bune, dar un dialog serios nu începe decât dacă ambele părţi recunosc un set de valori comune, cât de cât, sau, cel puţin, admit să nu părăsească zona politeţii.

Comentariul ar trebui să funcţioneze cu titlu de avertisment ori de câte ori explorăm o enciclopedie sau un dicţionar de „personalităţi”, altele, mă grăbesc să adaug, decât acelea din „câmpul” umanisticii, pentru că nu vreun mare scriitor, pictor sau filosof a semnat tratate cu potenţial belicos.

Este perfect adevărat că, pentru a simţi că ai ceva semnificativ de spus în calitate de interpretant al structurilor producătoare de sens, e necesară o ucenicie la şcoli bune, de unde au fost alungate practicile delirului (vezi anumite texte ale lui Heidegger sau ale lui Derrida) şi ale amoralităţii mândre de ea însăşi (vezi diverse justificări pentru eşafodarea viziunii feministe sau a celei afro-americane asupra lumii în general, sub masca academică a discursului alternativ). Este, de asemenea, necesară familiarizarea, şi anume pe cont propriu, cu noţiuni imposibil de predat, cum ar fi „tact”, „discernământ”, „deschidere”, „nuanţă” – termenii aceştia, reprezentativi pentru a ilustra probleme reale din sfera teoreticului şi nu numai, sunt aleşi de Paul Cornea, în Interpretare şi raţionalitate. Acolo, numai despre graba fructificării nu vine vorba. Dimpotrivă. Însă, iarăşi, depinde de la cine ne autorizăm.