Prin natura meseriei, am avut ocazia să văd multe lecţii, prin ţară, ale dascălilor de română, care, dându-l frecvent ca exemplu pe Caragiale, se străduiau să corecteze greşeli de vocabular şi de gramatică, arătând ridicolul unor exprimări, ca şi faptul, social, că te descalifici ca cetăţean dacă nu-ţi respecţi limba. În ciuda eforturilor, lăudabile, făcute la clasă, proasta folosire a limbii române se răspândeşte ca pegra, şi asta vezi ori de câte ori porneşti televizorul. Degeaba l-ai debranşa, cum aud voci care se pronunţă pentru o viaţă nepoluată mental, alegând să-şi ia o cabană prin munţi lipsită de aparatură. Izolarea nu e o soluţie, în afara cazurilor de inşi cu vocaţia sihăstriei. Or, ca profesor, e taman invers: vrând-nevrând, eşti in media res şi, orator înnăscut sau nu (oricum, şi asta se învaţă), se cuvine, fiindcă vorbeşti des, că doar n-ai cum să fii sibilinic, măcar s-o faci corect.

Lectură oportună, hai să nu zic obligatorie, în context, ar fi un editorial recent al lui Nicolae Manolescu din România literară, intitulat, tout court, Limba română, în dificultate. Spicuim din pledoaria îngrijorată a profesorului de-o viaţă, care propune şi soluţii, cum a mai făcut-o, de altfel, pentru a constata că ele au avut un ecou pe culoare prieteneşti, mai degrabă: „Limba aparţine fiecăruia dintre noi, care o vorbim şi o scriem, dar corectitudinea şi, în fond, expresivitatea ei, aparţin instituţiilor de profil. Să nu mi se spună că acestea îşi fac cum trebuie treaba! Din contra. Vorbitorul naiv şi neinstruit are, în definitiv, cea mai mică vină. El e un simplu executant (legal!) al instituţiilor decidente. De la ele trebuie să plece reforma. Începând cu şcoala”.

Ei bine, câţiva termeni din citat mă determină să mă întorc la Caragiale: naiv, neinstruit, executant, decident, şcoală. Universul clasicului nostru are valoarea unui laborator, cu vizitare liberă, al tehnicilor de ignorare a sensului, dar toţi văd – şi se uită urât la tine, ca fiind cârcotaş când sancţionezi fraude semantice – că lumea merge înainte în ciuda hăului căscat şi dilatat zilnic între retorică şi logică. Aşadar, ce e cu tine? Cu atât mai mult azi, când Lache, Mache sau Mitică au titluri academice, iar succedaneele Miţei Baston au câteva masterate performate simultan pe te miri unde. Unde? – dacă mai întreabă cineva. Undeva unde nimic nu e verificabil, nu e clarificabil, şi nu mă refer doar la anumite universităţi particulare, ci la universul nebulos-gotic al specialiştilor în socialism ştiinţific şi economie politică, din anii ‘80, metamorfozaţi, după Revoluţie, în profesori de democraţie. Apoi în conducători de doctorate, cu teme alese „la zi”, în speţă neomarxiste, neapărat „progresiste” etc.

Apar, inevitabil, în discuţie, tensiuni între Şcoală şi reflexul uman necondiţionat al edificării unei păreri personale despre toate cele. Cei fără educaţie îi fac proşti, cu tot avântul, pe aceia care încearcă să spună comunităţii că opinia proprie o fi valabilă în legătură cu regimul tău alimentar, sau vestimentar, sau confesional, dar, în legătură cu nişte legi care ne separă de animale – treburi asociate mecanismelor fiziologice, pudorii, codurilor civilităţii, convenţii sau cum vrem să le spunem, dar salubre – lucrurile nu prea sunt negociabile. Eşti politicos, au ba. Eşti decent, şi nu ridici vocea când nu ştii ce spui, au ba. Încă circulă, la noi, chiar dacă unii afirmă că asta e iarăşi aşchie de pamflet la adresa poporului, vorba după care cine are multă carte se prosteşte. E o legănare comodă în analfabetism şi, în egală măsură, un atac naiv, dar decis mentalitar, asupra Şcolii.

Când îşi prefaţează cea de-a treia ediţie a Marii trăncăneli, Mircea Iorgulescu invocă o conferinţă despre prostie ţinută de Robert Musil, unde se face distincţia între „prostia ocazională sau funcţională şi prostia constantă sau constituţională”. Referinţa îl ajută să pună un reflector suplimentar pe fenomenologia cogniţiei care vrea „de nimeni să nu depandă”: „...opera lui Caragiale poate fi considerată în mare parte o enciclopedie a imbecilităţii şi a imbecilizării”. De prisos, cred, să precizăm că accentul cade pe substantivul verbal, căci în procesualitatea „retoricii pişichere” se află motorul, etern, producător de haos.

Iată de ce figura stagnării rămâne revelatoare pentru etosul omului cu ambiţ. Respectivul ambiţ, vezi bine, îl face opac pe omul caragialesc, de ieri şi de azi, la importuri liberale, la cultură, îl face pasiv, amorf, vorace, într-un cuvânt, moftangiu. Pericolul reprezentat de astfel de personaj (care, deşi sintetic, nu e fictiv!) nu face doar obiectul discursului unui critic literar. Întreaga serie de manifestări imbecile şi imbecilizante (placate pe voinţa maniacală „de a băga în răcori” pe ceilalţi) constituie o provocare şi pentru istorici, sociologi, psihologi, antropologi.

Trăncăneala, care jocă rolul de azil, vorba lui Mircea Iorgulescu, se „învaţă” în şcoală. Mitică, galant, „cu zâmbetul lui cunoscut”, nu dă explicaţii pentru poantele lui în serie, pentru că nu a dat niciodată, evoluând eminamente liber. Liber, se înţelege, de constrângerile şcolii, care, dacă merge normal, n-are cum să promoveze incoerenţii, agramaţii, şi, deci, potenţialii bolnavi de putere motorizaţi de complexe sau, pentru a da şi alt rezon, extrem de odihniţi prin evitarea studiului manierelor. Nespecializat, desigur că Mitică e „pretutindeni”. În „verva” sa detectăm, cel mai des, formule truvabile într-un dicţionar de idei primite de-a gata („Ei ! Madam Popescu, nu există roză fără spini !” ori „Cea mai frumoasă fată din lume nu poate da decât ce are !”), semn că lumea sa savurează formulele recognoscibile, e stătătoare, aseismică. Aşadar, simpatică. Ca „băiat potrivit în toate”, găsitor de „cuvânt de spirit la moment”, Mitică nu trebuie să citească. El va evolua, visând „reforme”, în continuare în spaţiul său „pitoresc”, într-o căutare perpetuă de amici, iar ambientul nu pare – nu a părut niciodată – să-l deranjeze : „Dar ce pitoresc! Ce glodăraie şi colbăraie!... Ce abdomene de copii malarici! şi se joacă şi râd – cam trist, dar tot râd!...[...] Ce jigăraie de câni costelivi cu ochii rătăciţi şi coada-ncârligată înspre pântece, furnizori ai amicului meu doctorul Lebel!...” (Monopol...).

A fi „simpatic” reprezintă un bun forjat, totuşi, pe traseul formării instituţionale. Textele pe teme „şcolare” ale lui Caragiale propun „proştovani” fără dramatism, mici lichele, ca Ftiriadi, în curs de înstrăinare faţă de dialogul normal, repetenţi salvaţi în ultimul moment, happy end care ne face să vedem, nu-i aşa, cu înţelegere, zbaterile mămicilor care nu-şi abandonează odraslele. Apropo de faza copilăriei, imposibilitatea obiectivării dascălului (şi, prin extensie, a oricărui evaluator) constituie un motiv fundamental la Caragiale. Comportamentele locvace, înveselitor-triste ale maturilor săi Lache şi Mache nu cresc decât dintr-un humus impermeabil la ideea de autoritate. Cititul torsionat, doar sub presiune, evocă nişte ani de ucenicie suspendaţi. Dar autorul, sceptic şi concis cum îl ştim, nu insistă pe studiul de caz, preferând să folosească sintagma „poemă pedagogică” pentru configurările corupţiei (Cele trei zeiţe). Cum lucrurile încep să ameninţe cu omogenizarea socială, de semn mahalagesc, ţopist, sub care diferitul este exclus, cetăţeanul întrevede, în abisul său, posibilitatea, pentru el paradisiacă, a instaurării ordinii. Doar că lipsa educaţiei îl face să dea un referent disperat: „– Ştii ce-ar trebui la noi? zice Nae. – Ce? – O tiranie ca în Rusia...” (Situaţiunea).

Prin urmare, vedem, cu Nicolae Manolescu, şi cu alţi confraţi, defensori ai republicii literelor, de fapt, ai bunului simţ public, care e de natură lingvistică, faptul că sonerii de alarmă accesate poate mai mult decât ne-am dori, căci nu am vrea zgomot, ci reacţii, nu produc efectul scontat (de unii ca noi, mă grăbesc să spun, adică cei care suferă la maltratarea simbolului naţional, limba). Pentru că, între altele, Goe şi Ionel au ajuns mari, au copii şi nepoţi, toţi politicieni, de varii culori, interşanjabile, de altfel, şi nu dau doi bani pe educaţie.