Spirit entuziast şi, egalmente, sceptic, iubitor de formaţiuni textuale rare, precum scrierile vechi, dar martor lucid al contemporaneităii înlăuntrul căreia el nu poate despărţi ştiinţa de etică, Eugen Negrici nu ne lasă, în nicio carte, să lâncezim mental sau să ne mulţumim cu ce e de-a gata. Găsim că autorul nu se înşală când caută, prioritar, nu să arate opera ca pe un mecanism autonom, cu legile sale specifice, ci să repereze perturbările survenite la nivelul rotiţelor acelei teribile maşini de epurat scriitori şi producte ale lor, o maşină de dimensiunile unei uzine, sau, mai degrabă, de dimensiunile unei ţări întregi. Aşadar îşi expune istoricul miza întrucât toate valorile artistice pălesc cu timpul şi chiar se sting de-a binelea, e cazul să le aducem în prim-plan pe cele expresive fără să uităm de primele, când şi dacă sunt încă viabile. Am zice că peisajul literaturii scrise sub comunism ar putea deveni incitant (mai incitant chiar decât peisajul literaturii scrise în vremuri de normalitate) tocmai prin nefirescul lui, prin povestea dramatică pe care o conţine fiecare falie şi fiecare formă de relief. El seamănă întrucâtva cu priveliştea stranie a atolului Mururoa sau a Cernobîlului, după dezastru.
Pentru ochii tineri, care au o slabă acuitate asupra unor lucruri pe care nu le-au trăit, deci nu le pot recunoaşte, dar şi pentru conştiinţele obosite de clişeele care le-au avariat simţul frumosului şi le-au îngreunat memoria cu non-poezie, mai ales, o abordare proaspătă, cu estetizarea anormalului, este întremătoare, ni se pare, şi pentru cel mai pesimist postapocaliptic, tocmai pentru că este vorba, generic, despre speranţă, despre o altă şansă hermeneutică, adică despre un nou univers de cucerit: Dacă am privi cu maximă atenţie (şi cu o curiozitate intensă de astronaut coborât pe o planetă străină) nu spre suprafeţele arse, ci spre ce s-a ivit din cenuşa hrănitoare a dezastrului, am remarca nu fără uimire maturizări fabuloase de arbori, germinaţii precoce, reproduceri accelerate, erori de creştere, enclave, zone de refugiu cu insule mirobolante de vegetaţie şi mai ales respiraţia neobişnuită a plantelor gata să se înalţe ca în poveste şi să acopere, cu freamătul lor biologic, urmele pustiirii. Din atare perspectivă, avem senzaţia că nostalgicii sau cei care l-au acuzat pe E. Negrici de duritate ori de impulsuri denigratoare îşi periclitează într-adevăr supravieţuirea, pentru că tocmai li se oferă un bilet de revizitare. Intransigentul, călăul se dovedeşte, practic, un soter.
Opiniile autorului, pe cât de acute, pe atât de supravegheate prin însăşi firea emitentului, nu ne lasă nicio portiţă de fugă spre orizontul unui discurs autolegitimant convenabil, câtă vreme s-ar putea re-alcătui, oricând, condiţiile barbarizării şi nu atât prin incultură, ci prin pseudo-cultură a tuturor, fără ca oamenii să prindă măcar de veste. Constatăm astfel spune criticul un determinism al reacţiilor scriitoriceşti şi o păguboasă şi prea marcată prezenţă a intenţiei de eludare şi ocolire [...]. Ele se constituie într-un model al reacţiilor posibile, al răspunsurilor la iniţiativele şi manevrele de dresaj ale autorităţilor ceea ce pregăteşte terenul repetabilităţii şi al deducţiei. Eugen Negrici demonstrează, cu excerpte care vorbesc de la sine aproape despre formele bogate de falsă conştiinţă şi voinţă amorală de autopromovaare din vremurile prigoanei spiritelor libere, că, în absenţa lucidităţii, chiar dacă ea îţi creează imaginea de chirurg lipsit de anestezic, nu se face niciun serviciu real culturii române.
Schimbând ce e de schimbat, aşa cum demonta un Allan Bloom tabu-uri şi inerţii depistate în sistemul său de referinţă, ce duc la confuzia valorilor, la fel atacă, fără menajamente pentru că împotriva lor, a menajamentelor politicoase, se construiesc, în fond, ideile lui cardinale Eugen Negrici validitatea unor generice care, agitate de factori politici, au făcut mult rău peisajului creator şi anexelor sale: Devenind un model, un ideal, clasicul stârneşte instinctul mimetic, favorizează standardizarea, clişeizarea şi conformismul şi, în cazul extrem, înlesneşte impunerea, în stil dogmatic, a imitării ca metodă. Exemplaritatea în artă nu uneori, ci de cele mai multe ori este nocivă. Totuşi, criticul se grăbeşte să adauge, element recurent ce îl fereşte de posibila acuzaţie de radicalism, faptul că este de înţeles, la un popor mereu în căutarea albiei sale, apetitul pentru figuraţie care sugerează monumentalul şi durabilitatea, dăinuirea şi respectabilitatea. Toate vocabulele se explică psihologic şi istoric, traducând reflexele locuitorilor unei cetăţi asediate, doritori să iasă din timpul profan pentru a dobândi însemnele nobleţei atemporale prin bunuri spirituale, ca în scenariul antropologic trecut în liric de Arghezi în Testament. Devine instructiv când un profesor, şi nu un freelance writer, dă o istorie literară, pentru că-şi poate exploata experienţa didactică, care-i revelă legătura între creatorii de canon şi consumatorii lui: felul cum se scrie la examene diverse (de pildă, cel de admitere la Litere) despre Eminescu, paralizant de definitiv, are de ce să-i neliniştească pe specialiştii care se văd concuraţi şi, de regulă, învinşi, de către un generator paralel de tactici ale omologării, şi anume, unul al închiderii. Tendinţa unicizării şi slaba prezenţă în cursă a lucidităţii în raport cu mult mai simpatica exhibare a sentimentelor naţionale (vezi sintagma poet naţional) creează condiţiile în care se poate evidenţia caracterul atipic al literaturii noastre, ca şi lipsa ei de organicitate.
Dacă luăm în considerare începuturile noastre, sub semnul închegării târzii şi tensionate (discutăm de sindromul zidului neisprăvit, aşadar, de un soi de blestem al începutului continuu), anumite conjecturi nu mai par deloc exagerate: De la naşterea ei, literatura română modernă a preluat temerile legate de fragilitatea fiinţei naţionale, preschimbându-le în temeri legate de fragilitatea fiinţei ei. Bolile, neîmplinirile, crizele de creştere au evoluat cam la fel şi sub presiunea aceloraşi factori perturbatori. Neliniştile, traumele, accidentele istorice, spaimele fiinţei naţionale au secretat toxine sau stimulenţi specifici care au înrâurit, neînchipuit de mult şi până în articulaţiile lui profunde, fenomenul literar românesc.
Sinteze ale temelor sensibile, dense şi ispititoare ca scriitură, exacte ca un tom american şi expresive pe fiecare segment, aspru-încordate şi totuşi atât de înţelegătoare, vor fi reţinute, foarte probabil, drept importante cărţi de atitudine din ultimele decenii Iluziile literaturii române, ca şi Literatura română sub comunism, ca şi Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelităţii, un bun public elaborat de om revoltat rafinat în cabinetul de lectură, care-şi plăteşte datoria etică pe care o resimţea faţă de sine şi faţă de studenţii săi. Şi faţă de confraţi.