Câte să mai spui despre o figură tutelară a culturii neamului, la aniversară? Mai ales când vine vorba de marii noştri clasici. Cum operele lor se cer analizate cu oarecare har, după facultăţi, de hermeneuţi, pare mai la îndemână să exploatăm biografemele. De curând, la ziua lui Eminescu, aflăm amănuntul, cu iz monden şi cu retorică de tip caragialesc, susţinut de intelectuali medici, eminenţi universitari, că poetul avea diverse boli, şi din această pricină a murit. Nu vi se pare revelator? sau măcar subtil, pentru circumscrierea High Romanticism-ului? Vine, aproape pe cale firească, recte automată, contrapunctul, chiar de la nenea Iancu: „Intelectualii! Iată un soi preţios de cetăţeni, de lipsa căruia patria noastră nu se poate plânge. Slavă Domnului! Avem destui”. Conform acestui tip de logică, se pot aduce osanale din partea unei echipe de economişti, tot reputaţi specialişti în domeniu, care să lămurească de ce Eminescu nu avea niciodată bani destui. Va rezulta, din şi prin stăruinţa experţilor, că discutăm de cazul unui foarte slab finanţist. Mereu în insolvenţă! Ce dovedeşte asta? După cum s-a exprimat deja cinul medical: este în chestie un artist cu vagi, spre zero, cunoştinţe de profilaxie. Ce ar putea oare constata harnicii investigatori, altminteri bine intenţionaţi, desigur, căci iubitori de arte, în legătură cu Hölderlin sau, să spunem, cu Nietzsche? Să ne întoarcem, dară, la Caragiale (degrabă gustătoriu de reflecţiile artiste ale „părintelui” lui Zarathustra), mai ales că el însuşi se visa altceva, cel puţin după confesiunea, oblică, după stratagema cunoscută, din Ţal!... : „Păcat că nu m-au dat [părinţii, n. m.] să-nvăţ filosofia! eu ieşeam filosof, să nu crezi că spun mofturi! filosof: asta era nacafaua mea, nu negustor”. Corolare găsim, destule, tot după metoda translării eu-lui în personaje, dar cele mai elocvente exemple îmi par O conferenţă şi scrisoarea berlineză către Alceu Urechia („… trista mea scrisoare”, asimilabilă, din toate punctele de vedere, unui „moment”, în care rău de tot iese, ca fire, Barbu Delavrancea).

Dacă s-ar asambla un think tank (de psihologi?, sociologi?, sau moralişti?) pentru a face exegeza caracterului, am avea de-a face tot cu o suprainterpretare, întrucât mărturiile din epocă ne înfăţişează un Caragiale nefrecventabil ca om. Desigur, un creator, citabil şi astăzi, cât se poate de actual, nu are trebuinţă de adulatori, după cum nici vocile detractorilor sau relativizanţilor axiologic, oricât de impunătoare, nu îi avariază statura.După cum a demonstrat, poate mai expresiv decât alţii, Titu Maiorescu în legătură cu autorului Luceafărului, că, indiferent unde s-ar fi născut, ce avere ar fi acumulat sau ce trasee sentimentale ar fi avut, el „rămânea acelaşi, soarta lui nu s-ar fi schimbat”. Viziune clasicizantă, articulată de un gânditor sceptic în privinţa valenţelor romantismului, înclinat spre perspectivarea detaşată, impersonală. De fapt, aşa se explică şi perenitatea lui Caragiale, care nu degeaba stătea în preajma dascălilor, ca şi în cazul lui Creangă – ei, lipsiţi de o cultură precum cea eminesciană, au învăţat de la Junimea arta migăloasă a alegerii cu grijă a fiecărui cuvânt, ca el să trăiască apoi independent, să devină, altfel spus, clasic, exemplar, citabil indiferent de cronotop. Aspectul impersonalizării creatoare l-a analizat strălucitToma Pavel, în Arta îndepărtării. Eseu despre imaginaţia clasică. S-a bătut multă monedă pe fidelitatea de ceasornic (G. Călinescu îi zice indicator) a evenimentelor înregistrate în Momente. Placarea pe cotidian, pe recognoscibil, pe detaliul imediat vizibil pare să guverneze lumea miticistă, fie ea vorace-kafkiană (cum o expune Mircea Iorgulescu în Marea trăncăneală), fie plină de dulceaţă sufletească de rit creştin, echilibrată şi cu deosebire blândă (după părerea lui N. Steinhardt, din Secretul scrisorii pierdute, care implica o replică celebrisimă, tot mai aproape de sensibilitatea actuală, „Iartă-mă şi iubeşte-mă”, propunând ca nex al românismului finalul actului IV din cunoscuta piesă). Noi nu putem cunoaşte care, cum şi ce a rostit la cutare vizită, sau la Şosea, ori în Cişmigiu, cu ocazia... mă rog, nu importă, e vorba de pretext – ar fi trebuit să fim martori oculari, dar nici asta nu reprezintă o garanţie, pentru că memoria îţi poate juca feste. De aceea are dreptate, epistemologic, Toma Pavel, care afirmă că, în funcţie de energia propunătorului, echivalabilă cu talentul, lumile descrise în clasicism „se îndepărtau considerabil de realitatea materială şi de viaţa cotidiană”, iar această infidelitate, în fond, asigură longevitatea operei.Argumentul său infirmă, şi el, temerea lui E. Lovinescu privind efemeritatea lumii lui alde Ipingescu, prea legate, cum ar veni, de imediateţe, de foiletonul de gazetă populară, de lipsa de transfigurare.

Tentaţia e mare, adevărat, să-l crezi pe Constantin Noica, exasperat cum era de zeflemeaua şi inconsecvenţa artizanului lui Lache, Mache et comp., mai ales că scenele exemplificatoare sunt decupate tehnic, profesionist, doar subiectivismul, sau, cum să spun, dispoziţia auctorială e de fond. În plus, contemporanii de la 1900, cam fără excepţie, s-au putut convinge, unii pe pielea lor, de faptul că Mitică, poltron, farseur şi lichea (G. Călinescu foloseşte termenul haimana) e un alter ego al lui Caragiale, care, la diverse cuvântări publice, aducea puternic, în special prin frecvenţa anacolutului şi dezlânare, cu emisiile verbale ale lui Farfuridi sau Caţavencu. Or, extrapolând moraliceşte sintagma dată ca sigură de rigurosul martor Slavici („mie, Kant al tău mi se pare un mare moftangiu”), Noica refuză speculţiile conform cărora apetitul teatralităţii şi mania contrazicerii dominau comportamentul, susţinând că neseriozitatea era chiar esenţa acestui „geniu întors pe dos”, îndrăgostit până peste poate de intrarea în controversă cu oameni pe care îi ghicea reactivi, adică buni subiecţi pentru metodele sale provocatoare, şi-i storcea de vlagă, scotea tot acel must generat de focul polemicii, după care îi abandona explicit, deoarece nu mai aveau „nici un haz”.

Pe de altă parte, s-au găsit comentatori, oneşti şi docţi, de altfel, care, în contrapartidă la portretul frivolităţii înseşi imaginat de Noica, sau pur şi simplu din voinţa noutăţii, să-l pună în ecuaţie pe nenea Iancu, tout court, cu Platon, Aristotel, Xenofon, Hesiod, Zenon din Kition, dar şi Zenon din Elea, iar lista poate continua, incluzându-i pe Jaspers, Heidegger ş.a. Asta deşi era lucru cunoscut că dramaturgul recunoştea el însuşi că e autodidact, că se autoriza cu predilecţie de la dicţionar (Larousse-ul se păstra aproape) şi că recomanda amicilor să îi frecventeze pe dascăli, respectiv să se aşeze la masa lor în cafenea sau la berărie, topoi centrali, pentru a-şi completa (mai nimerit ar fi „cârpi”) cultura generală. La o adică, sublinia, convenabil pentru sine, că lipsa culturii i-a fost suplinită de inteligenţă.

Există, apropo de pragmatismul şi antilirismul caragialeşti, la tot pasul, reflecţii care par să lovească anume (doar par, dar ce potrivire!) în „amicul” Eminescu: „Eu nu mă pot gândi sus când umblu cu picioarele goale pe coji de nuci. Viaţa banală a mea, a noastră a tuturor românilor, iată ce mă interesează, iată ce-mi atrage irezistibil atenţia. Ferice de cei ce pot să gândească sus, nesimţind pe ce calcă jos! Ferice de ei! Groase tălpi trebuie să aibă”. Or, ce înseamnă, etimologic, Hyperion? Şi încă: „Ce natură, mă? Ce natură? Natura e în capul meu”; de adăugat: „Excursia mea favorită este la o cafenea din strada principală. La o masă rotundă din marmură stau un ceas-două şi privesc pe trecători, iar priveliştea aceasta îmi spune mai mult decât o pajişte înflorită”.

În rest, glose interminabile – da, temă cu variaţiuni – pe marginea crizei generale a omenirii, a relei întocmiri a lumii (parodieri ale meditaţiilor de tip romantic), în stil panicard-patetic, cum citim în Iniţiativa... (nici nu mai pomenim Situaţiunea, ultra invocată azi): „Stăm rău, foarte rău, domnule!... Statul nu vrea să se gândească!... Nu este nici o încurajare; ba, putem zice că este chiar o persecuţiune... […] şi, permite-mi să-ţi spun, e trist, nu numai pentru noi – căci artistul nu poate niciodată merge pân-acolo cu egoismul – deşi suntem, orice s-ar zice, prea din cale-afară desconsideraţi, cu toate că se declamă şi se cântă pe toate tonurile că fără cultură o ţară nu poate-nsemna nimica […] căci, în definitiv, nu se prezintă cineva în lume cu pântecele şi cu organele inferioare, ci cu fruntea, cu acel aparat al gândirii sublime, care face din om regele creaţiunii...”. Sau, la fel de bine, să revedem încheierea de la Moşii (Tablă de materii): „... infecţie – lume, lume, lume – vreme frumoasă – dever slab... – Criză teribilă, monşer!”

Apropo de geniul farseur al lui Caragiale, menit să actualizeze potenţialul teatralităţii din orice ipochimen, dacă s-ar putea, oricâtă energie ar cere acest lucru, chiar paradigmatic găsesc „momentul”Politică înaltă: „... şi, tot sunt gazetar, zic: de ce nu i-aş clădi amicului meu câteva caturi de baliverne, cu cari la rându-i să facă furori la cafeneaua centrală din orăşelul lui?”. Dar, ce ţi-e cu simţul autocritic, apărut când nu te aştepţi: amicul, deşi mic provincial, se prinde de batjocură şi ripostează usturător, demascându-l pe intrigant. Asta relativ la arta îndepărtării.